Transformarea psihică a copiilor, de fapt îmbătrânirea precoce din prea multe necazuri, îl ducea acolo de-a se ruşina de neputinţa lui în această foarte grea perioadă când trebuia să rabde de foame dar să şi muncească. Întotdeauna a ştiut că: “omul este cel mai mare duşman al său”, că a te învinge pe tine este mult mai greu, decât să dai sfaturi altora. El nu se considera un învins de foame şi muncă, dar modul cum îl susţineau copii era un balsam psihic minunat. Se ruga de Dumnezeu să-l ţină să-şi poată ieşi din acest tip de “frângere de oase” pentru ca fii şi fiicele lui să-l vadă că-i capabil să-i întreţină. Iar ei să-şi recapete liniştea şi siguranţa ce a avut-o altădată în el. Cu toate că acum îi este aşa de greu, şi-ar fi dorit ca prunci lui să aibă şi alte preocupări. Să nu stea tot timpul cu ochi pe el, să-i aibă grija continuu. Să meargă la joacă, să spargă şi ei un geam, să fie copii. Dar ei erau nişte fiinţe care au văzut odată “scara de jos” şi probabil că ar face orice numai să nu mai aibă de “coborât” până acolo. Îşi doreau, în profunzimea gândurilor lor, să “urce”, să ajungă cât mai repede cu putinţă în rândul oamenilor. De altfel într-o casă goală chiar dacă ai mai “întreprinde” ceva, n-ai nici-un obiect care să ţi se “opună” aşa că timpul le prisosea. Pe de altă parte, Ion era fericit că odraslele lui “ţineau” atât de mult la casa lor. Alţi de mult şi-au “prădat” apartamentele neacceptând lipsurile şi foamea. Niciodată nu s-a întâmplat, cu toate că acum de mult timp era goală, să nu se găsească cel puţin un copil în ea. Era normal ca în asemenea timpuri să apară şi şacalii care, pe un preţ de nimic, te lasă fără acoperiş. Mai erau şi din aceea care cu toată neruşinarea ocupau “unele” apartamente goale aruncându-i afară pe foşti proprietari, chiar dacă au câştigat procesul de repunere în drepturi. Dar copii lui Ion, spre cinstea lor, zilnic îl curăţau, îl frecau, chiar dacă momentan această luptă o “duceau doar cu duşumelele”.
Când Saveta a sosit cu mâncarea, şi a văzut în ce sărăcie lucie trăieşte Ion cu familia, s-a simţit şocată povestind cu oricine se întâlnea, cât de goală-i casa lui Ion. Oameni de ajutor, fiecare ce i-a dat mâna, au adus unele lucruri ce au considerat că-s necesare pentru casa lui Ion La ieşirea lui din schimb, într-un anumit fel casa-i era mobilată. S-a dus la fiecare, la cei care i-au dus câte ceva acasă şi i-a rugat “să facă bine să şi le ia înapoi. Este sărac dar nu-i cerşetor şi gestul lor de astăzi, mai mult l-a umilit decât l-a ajutat Oamenii s-au făcut că nu-l pricep. Ion s-a dus acasă şi a aruncat toate lucrurile afară. Oamenii nu te înţeleg niciodată. Când n-aveam de nici unele eram invizibil pentru toată lumea. Mi-am dorit doar un serviciu, să am de lucru, îl am. N-am nevoie de pomana voastră. Luaţi-vă resturile înapoi! Copiii nu s-au opus la această “manevră” l-au ajutat să cureţe casa. După ce a luat un salariu şi a “mai cârpit găurile” prima cumpărătură mai mare a lor a fost un televizor color. Încă stăteau pe jos, dormeau pe jos, dar copii aveau “fereastra lor spre lume”. Ion constata cu mulţumire că lucrurile se “aranjează”, se normalizează. Copiii, încă cu haine vechi şi rupte, au început să frecventeze şcoala, activitate nu prea simplă, pentru că în ultimul timp s-au adunat destul de multe “pauze” de la învăţătură.

Era bine că nu au abandonat de tot şcoala şi era foarte bine că ei s-au hotărât să continue. În acest context parcă şi sărăcăcioasa lor casă, a început să fie parcă mai prietenoasă. Pe nesimţite, cumpărând azi un scaun, mâine un pat, se reîntregea inventarul şi începeau din nou să se simtă “acasă”. Aveau iar unde să doarmă, nu mai erau obligaţi să se tologească de-a valma pe jos, pe tare şi în frig. Şi cum obişnuia să zică Ion, deja şi-a “găsit” cuiul unde să-şi atârne pălăria. Aceste gânduri îl însoţeau pe tatăl copiilor, în această dimineaţă mergând spre mină. Parcă şi câini maidanezi îl acceptau, nu-l mai hărţuiau dimineaţă de dimineaţă, cum le era lor joaca.
În abatajul în care acum lucra Ion, dădeau 8-10 găuri la două, trei, zile. Apoi le puşcau şi din ele obţineau circa treizeci de vagonete de minereu. Uneori mai mult alteori mai puţin. Depindea foarte mult de modul cum se profila pilierul care le sprijinea tavanul lucrării minere, până când umpleau cu rambleu (piatră) golul excavat. Materialul rezultat de la ultima puşcătură l-au evacuat. Urma ca din nou să se apuce să găurească alte câteva găuri. Era bucuros că ”trăieşte iar”, că era aşteptat acasă de prunci. Că din nou era om în lumea aceasta, că părerea lui era ascultată, cântărită. Cu alte cuvinte conta şi el ceva în astă lume. Lucrurile se aşezau în făgaşul normal şi viaţa şi timpul mergeau înainte. Poate toate ar fi fost senine, i-ar fi dat o mai mare bucurie, dacă ar fi avut măcar o singură ştire despre mama pruncilor săi.
Cu gândurile şi dorurile acestea, îşi pregătea perforatorul pentru a face găurile necesare muncii din acea zi. S-a apucat să găurească. Lucrurile mergeau bine. Capacitatea lui la efort, nu mai era cea de altădată, dar parcă avea puţin antrenament şi se descurca destul de bine. Terminând o gaură, a mutat sculele pregătindu-se pentru a da următoarea gaură. Moment în care se împiedecă în furtunuri şi Tampella, perforatorul lui de treizeci de kilograme îi cade pe piciorul drept. Oricât de repede au sărit ortacii în ajutorul lui, piciorul i-a fost rupt. Ion icnea de durere. Apoi a leşinat. S-a trezit din leşin doar la spital, într-o cameră care avea de “pereţi” doar nişte cearşafuri. În jurul patului său, plângeau copiii lui. Ion se uita la ei cu ochi străini şi abia acum a observat că le-a mai venit rumeneala în obraji după anii de foame prin care au trecut. Uitându-se cu drag la ei, aici înşiraţi în jurul patului, s-a bucurat că are o familie numeroasă şi copiii lui erau copii simpatici. Îi părea rău că-i necăjeşte cu accidentul lui, că sunt nemângâiaţi. Cu toate că nimeni nu a greşit voit, copiii nu-şi puteau da seama de ce trebuie să sufere atâta lume. Cât erai copil era simplu. Făceai o boacănă te altoia, plângeai… Acum nimeni n-a făcut nimic, dar plâng toţi. Toţi sunt supăraţi şi-i greu de intuit când se vor termina supărările. Ion a încercat să-i mângâie pe cap. O durere cruntă l-a liniştit. S-a uitat acolo unde ştia că ar fi trebuit să-i fie piciorul. Locul era acoperit şi se vedea doar o pată mare de sânge. Tot atunci a realizat că nu se poate mişca de la brâu în jos. Se simţea ţeapăn. A încercat să se mişte. Durerea i-a fulgerat fiinţa.

Ar fi urlat cu toată puterea ce-o mai avea, dar îi era ruşine, dar şi teamă să nu-şi sperie mai tare copiii. Lividitatea feţei “n-a scăpat” Oanei:
– Ce-i tătucă ?
– Îm…m…mă cearcă şi pe mine durerile. Fata a cerut ajutorul unei asistente dar Ion a leşinat deja. Asistenta i-a lămurit că-i mai bine dacă l-ar lăsa în grija lor deoarece are nevoie de odihnă şi linişte. Întâlnirea cu ei i-a creat emoţii. Copiii fără nici-o tragere de inimă au părăsit spitalul. Pe drum se sfătuiau ce să facă acum. Ce se va alege de ei. Cum le va fi viaţa după accidentul tătucului. Din câte au auzit, din discuţiile purtate de medici, tatăl lor ar putea rămâne fără piciorul drept, piciorul zdrobit în accident.
– Ziua bună copii, spuse fostul ortac al lui taică-său, Nenea Nelu, care acum era preşedintele Ligii Sindicale a minerilor. Copiii îşi vedeau de drum ştergându-şi ochii-nlăcrimaţi. Nelu fugii după ei şi-i opri.
– Dar ce aveţi copii ? V-am supărat eu cu ceva ? Încercă o discuţie cu ei, el fiind proaspăt sosit de la “negocierile de salarii”şi nu era în temă cu accidentul lui Ion. Copiii au început iar să plângă şi printre suspine încercau să-l lămurească pe Nea Nelu de necazul ce s-a abătut asupra lor şi a tătucului lor. Pe Nelu îl cutremura povestea copiilor, cu atât mai mult cu cât el venea radios de la ”negocieri” şi accidentul acesta l-a bulversat îngrozindu-l. Poate dacă informaţia ar fi venit din altă sursă, nu l-ar fi marcat atât. Aşa…şi chiar unuia dintre prietenii lui?
– Şti Nene Nelule, noi (şi se uită la picioarele lui) şi dumneavoastră şi alţi oameni, avem două picioare, dar se poate ca de acum tătucul nostru o să aibă numai unul! Şi jalea cu care s-au pus pe plâns copiii îi încrâncena carnea pe el.
– Cum aşa copii ?! Ştiţi ce, mergeţi voi acasă că eu mă duc la spital. Ajuns lângă fostul său ortac, a aflat că pe-o porţiune de vreo şase centimetri nu mai are oase ci numai ţănduri de oase. Nelu se gândea că tare rău l-a bătut Dumnezeu pe omul acesta, dacă va trebui să-şi crească copiii numai într-un picior. Nu-şi putea imagina cum ar putea Ion să facă faţă vieţii, creşterii copiilor, stând într-un picior. Ori şi mai rău, lucrând într-un picior.
Nelu s-a dus cu mari speranţe la Medicul şef şi i-a “ilustrat” cât de mult l-a chinuit viaţa pe acest om, care acum este accidentat în secţia dânsului. S-ar putea spune despre el continuă Nelu, nu că-şi ”trăieşte viaţa” , ci că-şi “chinuieşte zilele în viaţa aceasta”. Nelu l-a rugat apoi pe medic, să facă tot ce poate pentru a-l reda întreg pe acest tată cu atâţia copii, încheind:” Domnule Medic şef, dacă ar avea o altă muncă, o altă calificare poate n-ar fi atât de groaznic, dar miner într-un picior încă n-a văzut nimeni pentru că nu-i compatibilă profesia aceasta, cu asemenea handicap”.
– Domnule Nelu cu copiii lui am discutat. O primă operaţie s-a făcut deja, dar problema încă nu-i rezolvată. Nu ne putem pronunţa că va pleca pe propriile picioare din spital. De aici discuţia s-a continuat în termeni medicali-mecanici, cu tije, şuruburi, şi-un întreg arsenal feros.