Cu toate că pe bârgaie ponderea locuitorilor de confesiune ortodoxă era mare, nimeni nu s-a opus ca Gross Papa să fie îngropat în cimitirul satului, deşi ştiau că omul a fost de religie luterană, protestant. Kosma senior văzuse în alte locuri şi chiar şi în Bistriţa că cimitirele aveau amplasamente strict marcate pe confesiuni. Aici, oamenii aceştia, erau pur şi simplu… oameni. De acum toate problemele erau pe “spatele” lui. Fabrica “lor” îi consuma tot timpul. Nu de puţine ori simţea nevoia unor confesiuni cu nişte oameni cărora să i poată spune ofurile, şi mai ales acele lucruri pe care nu le poţi spune tuturor. S-a apropiat mai mult de Melania după moartea lui Gross Papa şi această ataşare şi iubire de nevastă începea din nou să “rodească”. L-a bucurat mult această turnură a lucrurilor deoarece deschidea un alt front de discuţii, mai tandre, mai visătoare, mai fără lucrurile care se repetau la nesfârşit în producţia de hârtie de la moară. Acum şi acumulările lor, strânsura primea legitimitate, vor avea doi copii, vor avea cui lăsa averea destul de bună pe care au dobândit-o după returnarea împrumutului lui Krauss căruia, ca mulţumire, i-a făcut cadou un murg de tracţiune adus special din Germania dintre renumiţii cai grei care nu se încurcau să tragă căruţa încărcată cu o tonă de materiale. Poate că aşa era bine să procedeze cu recunoştinţă, poate că, aşa cum a făcut Gross Papa, nu şi-a uitat niciodată furnizorii din Germania şi nici oamenii de care s-a ajutat şi nu pregeta a face unele cadouri, cunoscut fiind că micile atenţii şi vizitele întreţin bunele relaţii. În alte planuri aceste relaţii le mai cimenta şi Melania, care făcea dese schimburi de reţete, de alimente gătite ce se bucurau de atenţii deosebite printre”băştinaşii” de aici. Poate că nu s-ar fi bucurat îndeajuns dacă munca, ce acum îl solicita continuu, motiv să preţuiască mai mult zilele când erau sărbători. Sărbătoreau cu tot sufletul, lăsând toate gândurile deoparte. Acum a făcut un tur de “cunoştinţe” spunând tuturor ce bucurie îi hărăzea Dumnezeu familiei sale, când şi el, Kosma, se apropia de cinzeci de ani. Poate că nu s-ar fi bucurat atât, dar Kosma junior crescuse şi era deja în mult dorita cazarmă din Buda, cum pe vremuri Kosma doar a visat. Îşi dorea acest copil, fiindcă omul se simte pustiu într-o casă unde nu se aud voci de copil. Apoi vremurile au început să se tulbure. Le sosea tot mai greu acidul sulfuric. Acesta avea acum alte valenţe pe pieţe. Era oprit de armatele Europei pentru fabricarea prafului de puşcă care se cerea mai mult ca niciodată. S-a trecut în secolul XX şi Marile Puteri doreau o reîmpărţire a lumii. Erau în căutare de noi pieţe de desfacere, noi pământuri, noi averi. Lumea toată se înarma. Acum îi părea sincer rău lui Kosma, că şi-a trimis fiul să se facă ofiţer. Fiul lui era într-o cazarmă îndepărtată, cu gradul de locotenent. Abia trecuse de treizeci de ani. Kosma senior l-a chemat să vină acasă, să stea cu ei. N-a venit atunci. A venit doar când i-a trimis vorbă că mamă-sa, Melania, a murit la naşterea fetiţei, a surorii sale. Odată cu ea a murit şi sora lui şi dorea să se întoarcă la rosturile lor. Nimeni nu putea şti în ce direcţie vor evolua lucrurile în acest Imperiu.

După ce au făcut cele necesare în asemenea situaţii, pentru prima oră cei doi, Kosma tatăl şi fiul s-au simţit stingheri pe aceste pământuri, pe care nu le-a mers rău, dar dispariţia liantului şi a dragostei oferite de Melania, cu toate bucuriile ce numai ea le-a putut dărui vieţii sale, parcă i-a luat şi sufletul. După multe “dezbateri” pro şi contra, Kosma senior i-a propus locotenentului Kosma să se căsătorească, să-i facă şi lui un moştenitor, că nu mai poate trăi singur cu bătrâneţile lui. Moara aducea venit îndestulător pentru familia lor. E bine de ştiut că aşa înmormântare cum a avut Melania nu s-a văzut pe aceste meleaguri.
Starea dată de bogăţia adunată i-a propulsat în ierarhie, nu numai în cea a satului, dar şi a comunităţii săseşti din Bistriţa. Apoi să ai un fiu de însurat, bogat, frumos şi ofiţer, a adus aproape toată săsimea din Bistriţă şi chiar de pe Valea Rodnei la înmormântarea Melaniei. Aici erau toţi saşi care aveau fete de măritat, fete pentru care locotenentul Kosma era o partidă excelentă. La pomană s-au făcut multe apropouri, dar Kosma bătrânul era detaşat de ele, iar locotenentul, nediscutând nimic cu tatăl-său nu îndrăznea să abordeze această temă în asemenea ocazie neprielnică. O săptămână au tot discutat despre căsătoria lui Kosma junior. Tatăl lui, omul care a cunoscut dragostea Melaniei, acum nici nu vroia să audă ca fiul lui să se căsătorească cu o săsoaică, cu toate că în familia lor nu mai era nici o parte femeiască nemţoaică ce să poată menţine tradiţia şi educaţia germană şi aici.
Pe Valea Bârgaielor, în Prundul Bârgăului şi chiar în Susenii Bârgăului, numele de persoane, în marea lor majoritate erau cromatice. Erau familii ce aveau numele de: Albu, Negru, Roş, Galben şi altele. Unul dintre Galbeni avea o fiică, Anisia, foarte frumoasă, era de măritat şi avea de zestre şi 150 ha de pădure. Vater Kosma nu era sigur dacă o vedea şi pe Anisia sau numai pădurea care era în zestrea ei. Înţelegerea s-a făcut repede şi căsătoria tot aşa. Când a plecat la cazarmă, Anisia i-a spus că ar putea să fie gravidă. Lucru care i-a bucurat pe toţi. Dar”mişcarea” aceasta a lui Vater Kosma, de a-şi căsători fiul c-o româncă, l-a îndepărtat de comunitatea săsească, comunitate care la considerat ca pe un fiu al ei, sau ca pe un frate. Acum era un trădător care nu şi-a căsătorit fiul c-o soră, o săsoaică. În urma acestei alianţe cu “alţii” s-au hotărât şi l-au repudiat din sânul comunităţii săseşti din Bistriţa. Pe Kosma senior nu l-au impresionat “lătrăturile” acestea. El îşi ştia rostul. Apoi, poate că a simţit, dar atât a mai trăit până şi-a văzut prima nepoată, pe Florica şi se pare că a murit împăcat cu el însăşi, cu familia şi mai puţin cu comunitatea săsească. Locotenentul Kosma s-a demobilizat şi a venit să se ocupe de afacerea familiei. Peste încă un an, Anisia i-a făcut un fiu pe care, vă imaginaţi, îl chema tot Kosma. Familia era din nou întregită şi au început să curgă comenzi pentru hârtie, chiar şi din armată. Ponderea o avea hârtia cerată, dar multe alte sortimente erau solicitate. Preţurile creşteau şi afacerea prospera nesperat. Dar creştea şi invidia conaţionalilor saşi. Aşa s-a trezit Kosma cu un ordin de mobilizare la război. Era răzbunarea pe care i-au pregătit-o “ai lui”, deoarece “nu s-a dat de ginere” lor. Atunci n-au ştiut că momentul acela a fost apogeul familiei.

În patru luni a sosit înştiinţare cu chenar negru. “Locotenentul Kosma a murit la datorie pe câmpul onoarei”. După acest nefericit anunţ mortuar, nici viaţa Anisiei n-a mai fost aceeaşi. Nimic nu-i mergea cum trebuie, or treburile morii trebuiau conduse de un bărbat…care nu mai era. Într-o zi, mergând la râu să spele ceva hăinuţe d-ale copiilor, a alunecat, a căzut în apă şi s-a înecat. Copiii rămaşi fără părinţi au fost luaţi de fratele Anisiei, care era bolnav de inimă. Într-o dimineaţă, dorind să facă focul în sobă, a suflat să se aprindă focul. Aşa l-au găsit cei care l-au căutat, răsturnat pe-o parte şi fără de viaţă. Copiii nu mai aveau alte rude. O familie “miloasă” din Susenii Bârgăului, a lui Albu, şi-a luat în faţa primarului responsabilitatea de a creşte copiii neamţului. După ce au reuşit întocmirea actelor oficiale de tutelă şi responsabilităţi tutelare, au preluat întreaga avere a copiilor. După ce i-au deposedat de avere, pe băiat l-au dus la orfelinatul din Câmpia Turzii şi pe fetiţă au dat-o de servitoare unei familii mai înstărite din Bistriţa.
Viaţa dusă de cei doi copii bogaţi cărora le-au uzurpat străinii averile a fost neînchipuit de grea şi numai viaţă nu s-a putut numi. A fost aşa de odioasă ca şi cei care le-au luat toate drepturile şi bogăţia. Fetiţa a fost “crescută”cum nimeni nu şi-ar dori să-i fie crescute nici animalele, nu copiii. Dar Căile Domnului sunt multe şi trebuie să ne bucurăm de mila LUI.
Băiatul, după tratamentele inumane la care a fost supus de acei care trăiau îndestulător de pe urma lor, s-a încrâncenat între atâtea bătăi şi flămânziri. Personalul care deservea orfelinatul în acele timpuri era sub orice critică. Metodele de “lucru şi educaţie”expuse de Dickens s-au dovedit îngereşti faţă de cele practicate de “cadrele de specialitate” de aici. Copiii nu erau consideraţi oameni şi de aici plecau toate. Culmea este că aceste abrutizări ale copiilor din orfelinate, din orice parte de lume erau, pe tot globul acesta, cu mici diferenţieri erau aceleaşi în orice perioadă de timp. Tristeţea mare este dovedită că şi în orfelinatele din zilele noastre viaţa micilor pensionari este la fel de crudă. Ultimele dezvăluiri ale presei libere de după revoluţie ne spun că acele persoane ”miloase” care au în grijă copii orfani, n-au reuşit nici acum să-şi stăpânească tendinţele de hoţi care fură hrana unor copii de care nimeni nu se mai interesează, şi-şi permit să facă experienţe, să se creadă Dumnezei pe vieţile acestor pui ai nimănui. Se pare că acest lucru este general în lume. Dacă nu ai pe nimeni să te protejeze, toţi caută să se descotorosească de tine şi, nu prin metode umane, ci prin cele mai aberante şi mârşave procedee. Copiii orfelinatului din Câmpia Turzii, nu că n-au mâncat, ei nici n-au văzut laptele de vacă ani întregi. S-a făcut un singur film american unde aceşti copii erau priviţi ca orice copil, dar cred că în marea lor ”dragoste” pentru democraţie, americanii au ţinut să dea o lecţie lumii, probabil, despre modul cum trebuia să fie aceste orfelinate.