De fapt, nu era chiar vorba de “lecţie”, deoarece locul unde era amplasat orfelinatul semăna cu Bocicoiul nostru, copiii erau aproape de ocean, dar nu l-au văzut în veci şi casa lor era amplasată undeva care s-ar traduce pe româneşte cu ”unde a dus mutul iapa”. Dar sufletul pus în munca lor de cadre medicale şi didactice era la superlativ, cu toate că şicanările veneau din exteriorul orfelinatului. De la şefii care “implantau” personalul. M-am uitat şi nu-mi venea să cred că a rămas cineva pe lume de pe vremea Falansterului lui Diamant, că nu semăna cu nimic din cele ştiute şi citite. La orfelinatul din Câmpia Turzii, carcera era în mijlocul curţii şi, după câte se cunoaşte, uneori copiii, sub un pretext sau altul, nu erau lăsaţi să mănânce. Carcera n-a fost niciodată goală, întotdeauna s-a aflat un elev care trebuia bătut şi dat exemplu celorlalţi. Ce înseamnă o bătaie cu biciul ud şi apoi o săptămână de carceră în baraca de scândură din curte la minus douăzeci de grade este imposibil de gândit, dar aceste lucruri erau experimentate pe copii care arătau puţin altfel ca cei de la Bikenau, deoarece erau obligaţi şi iarna să se spele în… Arieş. Puţini dintre ei au scăpat fără TBC dar, nu şi Kosma. El nu era printre aceia. La aceşti copii deseori confundai salutul cu tusa care îi chinuia continuu, în schimb vocile lor pierite, se auzeau rar de tot. Aceste caricaturi umane erau cei mai buni meseriaşi dintre toţi copiii care făceau Şcoala de Arte şi Meserii, chiar din oraş. În acea şcoală orfanii şi-au dat seama că este primul loc unde ei îşi puteau impune superioritatea în faţa tuturor. Trist era că ei au înţeles să lupte pentru drepturi, prin ceea ce puteau face, prin produsele executate, ei nu îşi înglobau numai competenţa dusă la perfecţiune, ci şi ura strânsă în sufleţelele lor în urma inumanelor tratamente. Lucrurile pe care le făceau, de-o calitate şi utilitate mare societăţii, erau considerate ca răzbunarea lor pe societatea în care s-au născut, dar care a uitat să le ofere şi drepturile umane.
Pe toţi cei “crescuţi” la orfelinatul din Câmpia Turzii îi cunoşteam din depărtare. Ţinuta lor era ori inabordabilă, ori ocolitoare, deoarece nimeni nu i-a învăţat, modul de comportare a unui om normal. Ei ştiau doar ceea ce s-au “străduit cadrele” de la orfelinat să-i înveţe şi puteţi să credeţi că ei n-au avut niciodată preocuparea să le arunce stigmatul orfelinatului de pe ei. I-au învăţat numai să urască şi numai asta ştiau. Nu cunoşteau IUBIREA sub nici un aspect şi nici că iubirea de fapt, este esenţa vieţii.
Kosma a ajuns la vârsta la care trebuia să părăsească orfelinatul. Era major şi terminase Şcoala de arte şi meserii din oraş. Era considerat bărbat. Şcoala a terminat-o printre cei mai buni, fiind recunoscut că era unul dintre cei mai buni meseriaşi universal-mecanici produs de acea şcoală. L-au repartizat la o Fabrică de cherestea din Gara Rodna unde făcea întreţinerea şi reparaţiile la cazanele, motoarelor cu aburi, a joagărelor şi a circularelor. Acolo a întâlnit şi alţi oameni, şi alţi meseriaşi, faţă de care el se purta cu mare reţinere, aproape ca un duşman şi tot timpul bănuitor. Între ceilalţi muncitori erau şi doi meseriaşi de vârstă apropiată lui, cărora sora lor le aducea zi de zi prânzul. Privirile lui Kosma către fata respectivă, care se pare că i-a atras atenţia, erau numai pe sub sprâncene.

El era încă în “hainele de lup hăituit”, situaţie în care nimeni nu ştia când “va muşca”. Nu avea încredere în nimeni şi nici nu putea concepe că oamenii pot fi şi altcumva decât acei care i-au mâncat sănătatea şi zilele la orfelinat. Simţea o stare ciudată de câte ori o vedea pe sora lui Sandu şi a lui Emil, dar nu putea înţelege ce însemna această stare. Se considera, după lagărul de la orfelinat, un om liber şi pentru libertatea sa, asumată deja, era capabil de orice acţiune nesăbuită. Poveştile între bărbaţii de vârsta lui circulă şi uneori îţi lasă un gust amar viaţa “prezentată în destăinuirile amoroase” ale unui palavragiu care se dă necunoscătorilor un mare Don Juan. Kosma n-a avut alţi dascăli mai buni şi toate cunoştinţele lui în materie de femei erau frânturile de poveşti vulgaro-amoroase cu care se erijau belicoşii aceştia după un deţ de rachiu. A trăit 20 de ani insuportabil de greu, ceilalţi se pare că nu vor fi chiar aşa, dar “toate nevestele-s curve”, deci uite ce-l mai aştepta de acum înainte. Ca om liber, câştiga destul de bine, dar, în afară de a merge la un birt să bea un şnaps şi apoi la gazdă unde era chiriaş, nu realiza ce se putea face altceva în această viaţă. Îi plăcea să citească, dar n-a văzut la viaţa lui mai mult de zece cărţi. Dacă cerea o carte preotului, avocatului, dascălului, colegii te-ar fi tratat că te “dai deştept”, ştiindu-i originea “sănătoasă” de la orfelinat. Atunci şi-a dat seama că nu numai el îi suspectează pe ceilalţi, ci şi el este în vizorul lor: Nu odată s-a întrebat care-i rostul vieţii? Ce rost are să ne năştem ? doar ca să schimbăm chinurile copilăriei cu chinurile bărbatului căruia nevasta-i pune coarne?. La atât se limitează traiul pe acest pământ? Îşi ruga gazda să-i facă toate mâncărurile, şi poate spune că de multe încă n-a avut parte niciodată până acum, să vadă şi el cum sunt şi dacă mai sunt multe pe care el nu le ştie. Mânca foarte puţin, deoarece stomacul lui nu era mai mare decât un pumn după flămânzirile suferite până atunci. Vater, tatăl,său a murit în Primul Război Mondial când abia făcuse 33 de ani. Acum în lume se pregătea un alt război mondial care parcă bătea la uşă, aşa de repede se mergea înspre el Avea şi lucrul acesta poate un singur atu bun. Prieteniile impuse de concentrările care se făceau masiv, se legau mai repede, practic toţi “se aruncau în noi prieteni” de teamă că nu se vor mai vedea. Lumea, parcă la comandă, a devenit mai deschisă sufleteşte, mai interesată de aproapele ei. Şi Kosma s-a împrietenit cu cei doi fraţi cărora Ileana, sora lor, le aducea de mâncare, dar nu ştia ce trebuie să facă dacă are prieteni. Sandu, fratele mai mare al Ilenei ştia ce are de făcut şi într-o sărbătoare l-a invitat la masă. Când a ajuns la masă, numai să moară. În jurul mesei erau ca apostolii, 12 copii, cu părinţii. Kosma n-a vorbit deloc la masă. Nici nu ştia ce trebuie să spună, doar la sfârşit a mulţumit pentru bucatele care erau făcute de una dintre cele cinci fete şi probabil erau şi gustoase.

Familia Ilenei avea aşezată casa pe buza unei râpe la care “lucra” neostoit Someşul. Vara băieţii vara făceau un dig care oprea apa ca să se poată scălda, dar şi pentru adăpatul animalelor şi a altor treburi gospodăreşti. Între băieţi şi fete de vârsta lui, Kosma se simţea altfel, mai împlinit. Toate au fost bune dacă o ultimă umilire nu l-ar mai fi aşteptat şi acum. La scaldă intrau în apă complet dezbrăcaţi. Kosma se ferea să facă baie în public, nu doar că era străin, dar era atât de slab că el încă n-a văzut, dintre atâţia tineri, unul la fel ca el şi asta-i dădea o sfială aparte Apoi a fost chemat la recrutare deodată cu fraţii Ilenei, care au auzit că el a fost casat pentru că avea TBC. Cu Ileana n-a schimbat mai mult de un “bună ziua” sau „la revedere”, dar în sufletul lui era o speranţă că fata-l simpatizează şi mai devreme sau mai târziu va găsi calea spre inima ei. Scoaterea lui din evidenţele comisariatului pe motiv de boală a dus la ratarea tuturor viselor sale de bărbat. Dacă nu eşti bun să mori în război, cât de bun vei fi să trăieşti, să ai o familie, să-ţi întreţii acea familie, când existau servicii doar pentru bărbaţi, numai bărbaţii îşi întreţineau familiile. Rupându-se şi această ultimă filă a necazurilor sale, s-a dezbrăcat şi el cum i-a văzut pe ceilalţi, la pielea goală şi din vârful râpei s-a aruncat în Someş să se înece. Cineva să fi strigat şi, cum Alexandru şi Emil erau acasă, au sărit după Kosma şi l-au scos din Someş. Era zdruncinat şi nu vorbea coerent. L-au îmbrăcat şi l-au dus acasă. Cum, necum, la văzut şi Ileana A văzut că iubitul ei avea o aţă la brâu, aţă de care nu s-a lepădat nici atunci când a vrut să se înece. Aţa aceea i-a rămas ca un cui înfipt în cap. Timpul nu ne aşteaptă să ne rezolvăm toate problemele, aşa că cei doi fraţi, alături de toată floarea bărbaţilor din sat, au fost luaţi la oaste şi au plecat la război în Răsărit. Ciudăţenia târgului. Plecând toată floarea tânără din sat, deverul lui Kosma a crescut enorm. De fapt, între copii şi moşi el era singurul fecior şi bărbat care mai corespundea acestor cerinţe. Cum fetele din sat se înghesuiau să îi facă apropouri lui Kosma, să nu spunem curte, Ileana a văzut că în aceste condiţii fetele, “prietenele”, ei erau capabile să-i fure iubitul. În schimb, nevestele tinere care-l pofteau îi făceau propuneri fără ruşine. Să fi iubită şi să-ţi pierzi iubitul ar fi o dovadă de nepricepere şi neîmplinire sufletească, mai ales că propunerile venite de la fete şi neveste pur şi simplu îl inhibau pe Kosma. Cum ar spune poetul Coşbuc:”Nu te-ai priceput”. Într-o zi de sărbătoare, Ileana l-a invitat pe Kosma la masă. După ce au terminat servirea mesei, au spălat în cuhne împreună vasele, când Ileana îl întreabă:
– Tu, Kosma, de ce porţi, tot timpul, aţa aceea la brâu ?
– Când mă vei lua de bărbat o să-ţi spun.
– Te iau, spune-mi.
– Îţi spun atuncea, până atunci mai este. Întâmplarea a făcut ca înainte de a pleca efectiv pe front fraţii Ilenei să beneficieze de o scurtă permisie în care-şi luau rămas bun de la ai lor. De acest eveniment a profitat Kosma, cerând-o pe Ileana de soţie, de la părinţi, de la familie.