Ciudat era că omul acesta, Kosma, bolnav de o boală incurabilă, în aceste momente era cel mai invidiat om de pe aceste locuri şi mai ales de acei ce trebuiau să plece pe front. Uneori avea impresia că oamenii se gândeau mai mult la moartea lui decât la viaţa sa, altfel…
În acea perioadă în Rodna trăia un profesor bun care se numea Alupi. Era şi el TBC-ist căruia medicii i-au spus că boala aceasta este activă până la vârsta de patruzeci de ani. Până atunci poţi molipsi şi pe alţii dacă nu respecţi condiţiile de izolare şi în general nu ai contact fizic cu alte persoane, indiferent prin ce obiecte sau raporturi. După câte se vede, nici atunci tinerii nu se omorau după sfaturile bătrânilor, cum era şi în cazul nostru, deoarece tinerii ştiau că n-au voie să se căsătorească cu un bolnav de plămâni, un TBC-ist activ. Nimic nu i-ar fi putut opri pe Ileana şi Kosma de la această hotărâre. Medicii probabil considerau că între a fi omorât de război şi a muri de TBC nu este nici o diferenţă, de aceea nu mai puneau nici un fel de oprelişti căsătoriilor. Dacă cineva dorea să facă acest pas în acele vremuri, facă-l liniştit! Voia Domnului peste toate, chiar şi atunci când vremurile erau critice. Faptul că domnul Kosma era un taciturn, că nu-i umbla gura fără rost, nu însemna că îşi neglija profesia. Acest bărbat cu părul de abanos cârlionţat arăta foarte bine şi în realitate, nu numai în poza care pentru prima oră şi-a câştigat locul şi în buletinul de identitate, dar şi în inima Ilenei. Buletinele de identitate de atunci, de fapt “azvaisul” erau o descriere a persoanei făcute de un funcţionar care se baza doar pe semnalmentele persoanei respective, semnalmente care uneori le puteau fi comune la o sumă de indivizi.
Personalizarea acestor semnalmente se făcea doar la acei care aveau “semne particulare” ce uneori erau jignitoare, deoarece era destul că “le purtai”, nu să ţi le mai faci şi publice. Aceste “pretenţii” la noile buletine la care se ataşa fotografia, această găselniţă proaspătă, te ferea de dezbrăcare pentru “aflarea” semnelor particulare pe corp. În timp ce unii pe fronturi reuşeau să păcălească în diferite feluri moartea, Kosma s-a specializat în varii meserii devenind unul dintre oamenii de bază, nu numai la Fabrica de pe Valea Mare, ci la toate motoarele cu aburi şi cazane sub presiune şi transmitere de putere din Valea Rodnei. Prin anii antebelici şi în unele cazuri mult mai târziu, forţa propulsoare a unei fabrici şi chiar a locomotivelor era un motor cu abur. La fabrica din Valea Mare, volanţii motorului cu aburi aveau diametre de peste cinci metri şi greutăţi care depăşeau mia de kg. Pe volanţi se monta o curea lată din piele, care transmitea unui arbore lung, calat pe lagăre, mişcarea preluată de la volanţii uriaşi. Pe acest ax lung erau amplasate multe roţi de preluare a mişcării tot cu curele late din piele la toate maşinile care aveau nevoie de forţa acelei mişcări de rotire. Aşa se antrenau: strungurile, polizoarele, gaterule, de fapt orice utilaj. S-a întâmplat că axul de susţinere a volanţilor uriaşi ce transmiteau mişcarea şi forţa motorului cu aburi s-a ovalizat.

Cele câteva tone de metal din care se constituiau aceste subansamblurile necesitau cam o lună de zile numai pentru demontare., o lună-două montarea şi rodarea şi cât o vrea Dumnezeu transportul şi reparaţia propriu zisă. Patronul a trimis după “Domnul Kosma”. Acest personaj a făcut atunci, în acele vremuri, primul portcuţit mobil cu care a strunjit pe loc axul motorului cu abur, de fapt motorul fabricii, fără a demonta piesele gigant care ar fi necesitat şi nişte instrumente de ridicat ce pe la noi încă nu se numeau macarale, ci doar vinciuri şi cricuri, palane. Şi chiar dacă ar fi existat vreo macara pe undeva, drumurile forestiere n-ar fi primit-o. Cât s-a putut bucura patronul respectiv de realizarea acestei reparaţii după acea metodă nu se poate spune. Ce se poate spune este că meseriaşul Kosma a fost premiat cu un salariu (11milioane), un ceas de buzunar cu capace de aur, şi un câine dresat în Germania, Rex, pentru o lucrare care a durat doar două zile. De regulă, după asemenea “aventură”, vestea, boiul, ţi se duce repede. Au început a-i curge alte prestaţii ce erau compuse doar din lucrări pe care alţii nu erau capabili să le facă.
În acea perioadă de înflorire a relaţiilor şi a veniturilor, Ileana s-a dus la “Moara de case” un loc unde un ţăran mai isteţ având câţiva dulgheri pe lângă el ciopleau lemnele şi le asamblau în locuinţe cu două camere care se vindeau bine acelor care-şi doreau o locuinţă. Îmbinările erau făcute “în mucuri”, ceea ce presupunea ca lemnele să fie întregi. Erau mai greu de purtat, dar se puteau pune laolaltă în două trei zile, putând intra în casă. Casele din lemn nu se tencuiau imediat, ci doar când puteai, când adunai cele necesare. Se putea locui în ele dacă lemnul din construcţie era făţat pe patru feţe. Practic, nu existau zidari la ţară. Se aduceau două, trei căruţe de pământ, o căruţă de bălegar de cal, o sarcină de paie, se frământau şi pe bârnele pe care au fost bătute nişte laţuri se”izbea” casa. Acesta era termenul uzual. Părinţii Ilenei i-au dat o buză de pământ lângă drum, unde şi-au aşezat locuinţa nouă, în care de acum se vor adăposti şi cei trei copii care-i aveau deja.
Am putea zice că familia domnului Kosma a ajuns la apogeu. Anii lui de muncă, mobilizarea “pe loc”, tehnologiile de lucru elaborate de el, neobişnuite pentru nivelul tehnic din acele vremuri în România, l-au adus “în faţă” în memoria oamenilor. Corectitudinea arătată i-au adus preţuirea şi totodată şi postul de Şef de Cadre după naţionalizare. Kosma, în afară de familie şi profesie avea o pasiune cam ciudată pentru el, care niciodată n-a putut practica acest sport. Iubea fotbalul c-o pasiune de neegalat. Oriunde mergea, dacă era sărbătoare, prima dată se interesa de locul şi ora la care se va ţine meciul de fotbal, că celor din Bistriţa şi Rodna le ştia programul mai bine ca ora mesei. El, care până la arena de fotbal trebuia să se oprească de cel puţin patru ori, să-i vină suflul, să-şi poată lua un nou avânt spre pasiunea lui neostoită, fotbalul, n-a lipsit de la nici o partidă indiferent unde se desfăşura aceasta..

Toate au venit prea târziu, deoarece la treizeci de ani a rămas doar cu un sfert de plămân. Când i-au scos resturile putrede de plămâni, la Sanatoriul Toria Trei Scaune, i-au luat şi două coaste, probabil ca să vadă ce fac în cutia toracică a lui Kosma. Când răsufla, pielea se mişca la fel ca orice burduf care sufla la forjă. Ne era teamă să-l îmbrăţişăm ca să nu-l spargem. Apoi a venit declinul. A mai trăit puţin ca pensionar de boală gradul III şi n-a ajuns vârsta de la care TBC-ul nu mai este activ, patruzeci de ani, că s-a stins din lumea aceasta, el, ultimul neamţ din arborele lui genealogic adus aici de Gross Papa cam în urmă cu o sută de ani. Kosma era din cea de-a patra generaţie. Sora lui, Florica s-a căsătorit cu un neamţ, un Franz autentic, un om deosebit şi cult, custodele muzeului de istorie bistriţean. Au avut o singură fiică care nici ea n-a avut o viaţă prea fericită, deoarece a avut mai multe operaţii pe inimă, mai multe căsătorii şi un singur băiat. Acesta, trecând peste veacurile petrecute aici de generaţiile familiei lui, s-a reîntors emigrând în Austria, cu toate că în educaţia lui nu mai era nimic german.. Poate dacă comunitatea săsească, după ce s-a căsătorit taică său cu Anisia nu i-ar fi părăsit, dacă nu le-ar fi întors spatele… dar era imposibil acest lucru, deoarece erau prea multe orgolii şi prea multe fete a căror taţi sau simţit pur şi simplu umiliţi de turnura care a dat-o căsătoriei fiului său, a celui de-al doilea Kosma. Căsătorie considerată ca o expulzare dintre conaţionali. Prin ’63, o citaţie a adunat pe toţi fii lui Kosma la Bistriţa. La judecătorie au aflat copiii cine erau, dar averea, pământurile care n-au fost folosite mai mult de 30 de ani au fost oferite prin uzucapiune familiei Albu, aceiaşi familie care l-a trimis pe al treilea Kosma la Orfelinatul din Câmpia Turzii.