„Uni-s plecaţi în străinătăţi, alţi-s străini în propria casă”

Mi-am permis un oarecare moment de respiro, şi după ce mi-am luat pantalonii fără „craci” pe mine, m-am urcat într-un mijloc de transport, cu gândul nemărturisit, de-a vedea „ce mai face pădurea” ce ne-a mai rămas din ea, cum mai preţuiesc oamenii frumuseţile naturii. De asemenea şi reacţiile lor la ce mai văd. Cum „mijloc de transport”, deocamdată înseamnă numai autobuz, priveam prin geamul acestuia, la ce s-a mai făcut pe aici, de când nu mi-am mai permis luxul „de-a fugii de-a casă”. Era foarte vizibilă « tendinţa oraşului de-a înghiţii satele », care altădată se numeau : « aparţinătoare ». Aici, pe preţuri uneori modice, unii dintre acei care au părăsit ţara şi s-au întors cu averi câştigate din schimbarea banilor de pe acolo pe banii noştri ieftini din ţară, au cumpărat pământurile băştinaşilor. Pe aceste pământuri care altădată erau sursa de hrană a acelor familii, « boierii » şi-au construit case. Poate nu chiar palate, dar ceva ce era enorm de mult pentru o familie numeroasă da’p-oi pentru unii, în a lor singurătate, se luptau să construiască cât mai mulţi pereţi, între el şi nevastă. La asemenea preocupări s-au adăugat şi proaspeţii « milionari de carton », care îşi împingeu construcţiile între oraş, fostul sat, şi Margău. Cum bârfa nu era interzisă în autobuz, unii spuneau că aia aparţine lui…şi a dat numele unor persoane « cu ştaif » în partide care întâmplător în denumirea lor conţineau şi sintagma »român « . Dacă priveai la casele construite de ei, nimic românesc nu aflai în ele. Ca arhitectură semănau mai degrabă cu « alea cu turnuleţe multiple ». Totuşi, aceste case, trebuiau să impună privitorului aviditatea personajului, « străduinţa » s-a « să aibă », să impresioneze la acest capitol şi nimic mai mult. Ba nu. Omul mai dorea prin asta să impună « respect », să i se « trădeze » traiul lui opulenţă, pe cât se poate să fie considerat şi « cineva ». Acesta să-i fie preţul umiliri sale în faţa mai marilor zilei, preţ care-l pretind la rândul lor celor care acun nu mai au nimic, şi din partea cărora au pretenţia, să nu treacă pe lângă el fără să-i spună : «săru-mâna », sau să nu-i observe « agoniseala ». De observat se observa sigur, că nu se putea trece pe lângă acele « măgăoaje » şi să te faci că nu le vezi. În rest…Observaţi că iar criticăm ?
Da, da. Aşa este cum îţi spun eu. Pe la noi nu este ”moda” să se întâmple aşa ceva! Pentru mulţi dintre noi este mai comod să vorbeşti de rău pe cineva dar, aproape imposibil să spui o vorbă bună despre o persoană care este un om cumsecade. Dacă ai rosti asemenea vorbe despre cineva, aproape sigur c-o să apară nu-ş-câte bănuieli sau “înterpretări”. Adică, cum vine asta:”om cumsecade?” Ce calităţi unice poate avea acel tip, acea persoană, neîntâlnite la altcineva? Şi prin ce îl categoriseşti de ”om bun”. Şi de ce faci acest lucru? Evident că nimeni nu poate avea alte calităţi, dacă este om, de cât acelea de care beneficiază orice persoană! Atunci cum poţi să probezi ? afirmaţiile tale, ca-i un om deosebit, raportat la ceilalţi oameni. Faci aceast lucru ştiind, cunoscând, faptul că nu oricine are aceleaşi necesităţi şi priorităţi în acelaşi timp şi atunci şi priorităţile tale faţă de ale altuia sunt diferite. De aici apar şi diferenţele strigenţelor acelor priorităţi care vor fi diferite, pentru noi doi, ori pentru alţii. Aici intervine omul nostru, personajul despre care am afirmat că este-o fiinţă deosebită, care se încumentă să intervină pentru altul, pentru a-i face “un pustiu de bine” . Despre această persoană, care evident se străduieşte să mă servească pe mine sau poate pe un altul, chiar momentul în care ai nevoie, este posibil ca alte persoane, nici nu sesizeze cât de mult s-a implicat, pentru a se face util şi oportun omul de omenie despre care-ţi vorbesc. Trebuie ştiut că binele se poate face, sau doar atunci este bine făcut, dacă este oferit exact la momentul necesar. Omului despre care vorbim pentru a reuşi această performanţă, să te servească într-o asemenea situaţie, i se cere o deosebită împlicaţie în problemele tale.

Cel care “nu vede” sau poate că n-a fost servit, aşa cum el dorea pentru propri-ai persoană, se face că nici nu recunoaşte faptele bune ale omului aceluia căruia ştim sigur că nu i-a fost deloc uşor să satisfacă pretenţiile atâtor solicitanţi. După terminarea actului caritabil, primit cu vădită satisfacţie de acel care beneficiază de el, nu puţini sunt aceia care caută să bagatelizeze eforturile deosebite făcute de acea persoană care l-a sevit, pentru a nu se simţi “datori c-o recunoştinţă”.
Când eram destul de încurcat într-o anumită situaţie, într-un asemenea moment am întâlnit ACEA PERSOANĂ, care avea calităţi umane ce le are fiecare, dar mai avea şi darul de a asculta, de a nu crede că dincolo de cunoştinţele sale se termină cunoştinţele omenirii, şi mai avea avantajul, că gândirea lui nu era afectată de dogme şi judecăţi pripite. Omul, acesta în afară de faptele şi dăruirea mai sus înserate făcute pentru aproapele său, era capabil a discerne diferenţa între pretenţii şi necesităţi şi acţiona ca atare. În acest caz, omul de care vorbesc, despre care afirm că este un om de omenie, ştia foarte bine să dijungă lucrurile. În cazul în care, cererile tale sunt de domeniul necesarului, îţi dai seama că OMUL acesta, nu-i surd la insistenţele tale. Această persoană care deţine o anume funcţie, el se străduieşte să-ţi rezolve problema în plinătatea pretenţiilor tale. Este absolut sigur că acest lucru nu numai că îţi va atrage atenţia, dar te va reîntoarce în crezul tău din copilărie, acolo de unde au început şi pentru tine primele minciuni ale vieţii. Atitudinea lui îţi va permite să faci “un pod peste ani”, ajutându-te să-ţi reînnozi credinţa din momentul în care ţi-a fost zdruncinată prima dată, prin puterea care nu ţi-o poate da numai dragostea şi îndatorirea faţă de semeni şi de care el “nu face economie” în relaţiile cu tine. Omul acesta care deţine asemenea posibilităţi, şi ceea ce numim “gândire pozitivă”, gândire pe care el ş-o foloseşte pentru rezolvarea problemelor tale. Prin comparaţie cu alte persoane care nici măcar nu gândesc la binele aproapelui, observi cu tristeţe cum asemenea oameni, care să se dedice spre binele sau suferinţele aproapelui devin UNICI. Am ajuns ca, prin probele date vieţii, să reuşim a ne da seama ce este de fapt un creştin, omul care trăieşte pentru binele aproapelui, care îşi trăieşte prin faptele sale viaţa creştineşte, acela este întra devăr un creştin. Există foarte puţini oameni astăzi, în care să te mai poţi încrede. Poate că din această cauză nu poţi concepe că mai există persoane pe care să le vezi că participă şi se angajează în împlinirea nevoilor avute de tine, la înlăturarea unor supărări sau chiar la prevenirea acestora. Pentru mulţi, poate chiar pentru tine, aceste vorbe par a legendă, sau vorbe de clacă, dar este bine dacă nu crezi asemenea poveşti, deoarece bucuria îţi va fi mult mai mare când vei avea plăcerea şi ocazia să întâlneşti o asemenea fiinţă, un adevărat creştin. Până atunci o să te simţi cum m-am simţit şi eu înr-un autobuz ce ducea într-o dimineaţă muncitorii înspre locurile de muncă de pe platforma industrială estică a oraşului.

Într-o staţie de autobuz pe strada Iuliu Maniu, s-a urcat o femeie tânără cu un băieţel de vreo cinci ani. Lume multă dimineaţa şi semiadormită, lume impasibilă, oameni care nici nu gândesc că ar putea să ofere, că poate ar fi politicos să ofere, locul unei doamne sau unei persoane mai în vârstă. Printre cei care stăteam pe scaune eram şi eu. Incerc o stratagemă, adresându-mă puştiului care urcase cu mamă-sa:
-Puiule, hai stai la mine pe genunchi.
-De ce n-o chemaţi pe mama? se zbârleşte puştiul.
-Nu pot că-mi răscoleşte simţurile şi sentimentele, mă aud eu vorbind fără voie.
-Să nu crezi de astea. Mama mea este o femeie foarte cumsecade, nu cred că ar face ea aşa ceva, să-ţi cotrobăiască pe undeva.
-Puiuţ eu te cred, dar asta este situaţia.
-Dar tu eşti bătrân. Cred că eşti însurat. Ai nevastă.
-În toate ai dreptate, puiule, dar cu nevasta şti ce ai de făcut, când trebuie făcut şi unde, dar mamica ta mi-ar prăji sentimentele, de aceea, uite, mă dau jos ca să nu mai continuăm discuţia asta şi să puteţi sta jos. Îţi poţi imagina cât de repede-ţi zburătăcea toate sentimentele dacă s-ar fi întâmplat ceea ce puştiul susţinea. Pur şi simplu mi-aş fi complicat viaţa numai pentru o intenţie de amabilitate. Dar se pare că tulburarea de care am vorbit nu m-a părăsit chiar dacă eu am coborât cu vreo două staţii mai devreme. Ar fi fost un lucru mic în aparenţă, dar odată produs, urmările, efectele acelui aşezat în braţe, a femeii tinere, a unei femei care mai păstra mirosul patului puteau să-ţi amaneteze sentimentele pe întreaga viaţă pe care mai sperai să o trăieşti. Sentimente pe care credeai că le-ai adormit pentru totdeauna. S-ar fi putut să nu fi fost aşa. Oricum micul gest ar fi lăsat urme, poate de bucurie ori de supărare, cine ştie, dar serviciul pe care eu doream să-l fac, cu totul că nu avea nici o valoare, îmi putea afecta traiul, viaţa, doar pentru că cineva s-a străduit să ţi împlinească acea dorinţă. Acela era un mic gest de politeţe, n-are nici un termen de comparaţie cu capacităţile şi bunăvoinţa persoanei despre care fac vorbire, a cărei sprijin şi bunăvoinţă au fost la timpul lor incomensurabile, nu simple gesturi de politeţe. Oarecumva încerc să-ţi spun în ce constă mărinimia şi generozitatea lui. Sunt destui oameni cu capital serios, care sunt dispuşi la gesturi generoase, dar se recunosc imediat, deoarece ei evită să se implice în viaţa unui individ. Dacă totuşi fac gestul, este foarte limitat, căutând pe cât se poate să nu ştie nimic din viaţa individului pentru a nu-l sensibiliza chiar pe el, nici măcar din greşeală: UMANUL. Atunci ce rost a avut gestul “umanitar?” Asta ca un aspect al problemei. În cealaltă latură, aş putea spune că, uneori gândim destul de puţin, şi chiar şi atunci gândim egoist. Am văzut multe vieţi de familii la început de drum, apoi l-am revăzut după mulţi ani, după zeci de ani şi am rămas consternat de promisiunile făcute de miri în tinereţe şi ce a mai rămas “pe lângă ei”, acum după mulţi ani. Nimeni nu-i profet, de regulă în satul lui,(vezi biblia) şi dacă ar fi ori nu, în “momentele cu promisiunile” să-şi “pună pe buze” doar acele lucruri sau fapte pe care este convins că le va realiza. Dacă nu concepe această subordonare benevolă şi tacită, n-are rost să se mai căsătorească. Evoluţia fericirilor oamenilor în căsnicie de regulă este o “realizare” inversă faţă de pretenţiile noastre.