Nu de puţine ori m-am gândit unde ratăm frumuseţea vieţii noastre, atât de bogat şi promiţător aranjată în visele noastre din tinereţe? De fapt, este o prostie să spui că o ratezi. Îţi lipseşte curajul s-o cercetezi mai departe. Te mulţumeşti cu, să-i spunem aşa: “prima imagine” când “obiectivul” ţi-a fost comutat spre fiinţa dragă. Apoi… n-a mai fost nici un apoi. Odată satisfăcută pofta care te-a unit, uită că dragostea i-a adunat şi că dragostea include şi sexul şi nu sexul compune sentimentul dragostei. Apoi egoismul din noi răbufneşte. Din căsniciile pe care le cunosc, de regulă, tendinţa femeilor este de a-şi domina masculul, iar a masculilor de a-şi trişa doamnele.Nici nu vă imaginaţi în câte feluri se pot “realiza” asemenea fente. Dar visul care ne-a împins unul spre celălalt l-am dat uitării demult. Acum încercăm să nu fim “sufocaţi” de el. Şi, ciudăţenia ciudăţeniilor, ne dorim ca după actul sexual să fim poate şi liberi şi fără alte obligaţii, ca orice burlac, tendinţă ce se manifestă prin apelativul :”lasă-mă în pace”, atribuit celuilalt partener. Unde am fost şi unde suntem?. Am început să ne urâm, să ne găsim defecte care poate mă credeţi, poate nu, dacă le-ar avea ori cine altcineva le-am suporta, dar la soţ, sau la soţe nu le acceptăm! Am asemuit căsnicia cu o poartă care este urmată de mai multe portiţe sau etape. Prima poartă o deschidem într-un iureş. Ea este prima atracţie care ne seduce şi în final se parcurge actul sexual. Dar celelalte portiţe, celelalte etape ezităm să le mai parcurgem, deoarece parcurgerea fiecăruia dintre ele are un anume preţ care nu se poate negocia şi cere eforturi pentru realizarea lui. Dacă am deschide celelalte porţi, prima dată ar trebui să ne evolueze cinstea şi onestitatea faţă de partener. Următoarea portiţă este a desluşirii personalităţii şi gândirii fiinţei de lângă tine. Ce aspiraţii are fiinţa aceea şi cum ar trebui înfăptuite acestea, evident că de către partener? Cealaltă etapă este aflarea metodelor de a-ţi înţelege perechea şi atunci când nu eşti neaparat de părerea partenerului în ale căsniciei. O altă etapă ar fi că există obligaţia să-i modelezi scenele din viaţa casnică pentru a fi cel puţin suportabile, dacă nu frumoase. Şi ele, etapele sau portiţele, dragostea noastră pentru cel iubit nu se termină aici, etapele pot fi infinite şi toate duc la creşterea respectului faţă de partener, stăruinţa ta de a-ţi înălţa fiinţa iubită în ochii tăi, în ochii lumii. Dar ştiţi cât este de obositor ca zi de zi să îţi faci partenerul să-ţi ofere măcar un zâmbet şi există posibilitatea ca toate stăruinţele tale să nu reuşască ca să treci peste acest hop de a-ţi face partenerul să râdă, măcar cât la programele PRO-teveului. Deoarece este mult mai comod să nu faci nimic, ne complacem, noi şi căsnicia, într-un trai anost în care te uiţi unul la altul şi parcă nici nu şti să mai dai “bună ziua” celui care i-ai oferit inima? Ciudat !

Acum tendinţa este de a te depărta de partener şi nu invers. Dacă am fi reuşit să ne învingem micile gânduri meschine şi uneori foarte comode din punctul nostru de vedere, poate am fi trecut la un alt stadiu al căsniciei şi tot aşa mai departe prin toate fazele ce ni le propune viaţa într-o căsnicie, apropiindu-ne de sublim.Aici trebuie să vă mai spun că mă îndoiesc mult de “creştinătatea” multora. În Biblie, Dumnezeu dă o singură rugăciune :”Tatăl Nostru” (vezi Evanghelia lui Matei), dar există precizarea expresă care ne pretinde să trăim în spiritul Bibliei, adică să ne iubim, să facem numai lucruri bune. Prin asta se enunţă crezul creştin, atunci putem rosti aceşti oameni sunt creştini. Acum, ajuns aici, puteţi să mă credeţi că eu am întâlnit acel om, om credincios, un creştin adevărat care ştie a face bine cui trebuie, fără să-l intereseze cât de greu va fi şi câtă muncă trebuie să depună pentru a face acel bine pentru alţii, pentru a le putea oferi stabilitatea care se află în “spatele” oricărui “ bine”. Dar mulţi semeni nu fac legătura vieţii cu credinţa, se poate vedea că nu avem prea mulţi creştini de-adevărat, tocmai pentru simplul motiv că puţini oameni se luptă să trăiască creştineşte. Cu atît mai şocant este fenomenul acesta, când întra devăr Dumnezeu îţi face conjunctura să cunoşti asemenea creştini care sunt persoane incredibile pentru vremurile pe care le trăim, creştini adevăraţi, cum este persoana pe care eu încerc să v-o prezint !. Este scris în cărţi că, celor care sunt născuţi în zodia mea, nu li se oferă nimic uşor sau gratis pe această lume. Munca depusă pentru a realiza ceva nu răscumpără niciodată efortul dobândirii sau preţul acelui lucru, al acelui obiect.După ce l-am întâlnit pe acest creştin, nici o vacanţă din lume n-a fost aşa de reconfortantă ca “munca” ce mi-a revenit din această asociere cu o asemenea persoană care reuşea ca tot ce face să pară a fi lucrul cel mai obişnuit din lume, normal, nesilit şi cu bunăvoinţă. Mă uitam la el şi nu-mi venea a crede că Dumnezeu mi-a pus în cale şi un asemenea om, care automat te face să te întrebi: “Unde sunt ceilalţi creştini?” Poate cândva vom afla sau poate nu. Cert este că ce avem trebuie preţuit aşa cum se cere şi eu încerc să mă străduiesc ca să fiu asemeni lui, acelei persoane căreia-i doresc să cunoască numai fericirea, norocul şi bunăstarea, că le merită pe deplin ! Stând alături de el, realizezi ceea ce tu mai ai de făcut pentru a ajunge ca el, un bun creştin. Sunt foarte puţini oamenii nepreţuiţi pe această lume şi nu mă mir dacă unii nici nu cred că ar exista măcar.
Nu de puţine ori, cu ocazia vizitării unor sate de munte, mă confruntam cu un lucru pe care nu mi-l puteam explica, deoarece ştiam bine felul drept de a fi al bărbaţilor de la munte, a respectului ce-l purtau aceşti bărbaţi familiei şi, în special, soţiei. Cu atât mai mult mă bulversa acel obicei. După multe peripeţii am ajuns şi eu ca Moş Ion Roată să mă lămuresc. Fenomenul acesta, ce-mi părea oarecum şocant, era : de ce soţii, bărbatul şi soţia, care trăiau în satele de munte, nu mergeau alături pe drum, când mergeau împreună? Răspunsul mi l-a dat tot o femeie.

Dragostea lor, a femeilor muntene, este atât de mare pentru bărbatul ales, pentru stâlpul casei încât ele, care sunt jumătăţile lor, devin deosebit de orgolioase. Femeia îşi urmează soţul cu câţiva paşi mai în urmă pentru a-şi admira alesul, şi a mai trage şi cu coada ochiului să vadă cum se uită şi alte pesoane la “omul ei”. Cred că şi omul acesta despre care vă povestesc, dacă ar fi stat într-un sat de munte, ar fi fost admirat de nevasta din urma sa, c-o voluptate nemaintâlnită, deoarece alături de ceilalţi bărbaţi şi “omul ei”este”bunul ales al cuiva”. Şi cât de bun era acest om ! Poate prin acest portret să vă fi făcut a înţelege că Dumnezeu ne mai dă semne despre minunatele sale faceri şi cât de bine ne simţim când realizăm că pe această lume n-am fost uitaţi singuri în necazurile noastre. Întotdeauna Domnul îşi aduce aminte de cel năpăstuit!
Oare vine odată sora asta? întreabă George.
-Ar fi trebuit să vină, dar sunt foarte mulţi…îl lămuri Vasile
-Da. Pot să spun că atâţia oameni nenorociţi n-am văzut niciodată.
-Sincer să fiu nici eu. Ce n-am înţeles eu din spusele tale, omul de care atâta mi-ai vorbit, este aici, în Spania sau persoana ce-o evoci este una de pe vremea când erai pe acasă.
-Nu ţi-am spus ? Omul acela este de pe meleagurile noastre, din România.
-Şi mie-mi fug gândurile nu de puţine ori spre casă. Mi-e dor de ei, de toţi. Dacă vrei, îţi povestesc şi eu ceva din vremurile când nici nu ştiam atâta geografie bătută cu piciorul, când eram bucuros că eram acasă.
-Păi, avem altceva mai bun de făcut? Până vor apărea cu tratamentul mai trece-un timp.
– Fiind de la sat, am continuat şcoala într-un oraş mai mare care avea un profil mineresc. În puţinele momente libere pe care le-am avut, m-am dus odată până în Sighet, peste Gutâi. Cine a trecut odată Gutâiul aproape sigur că nu-l va uita niciodată. Nu sunt multe locuri în lume c-o aşa frumuseţe, unde natura “dă mâna cu cerul”, unde toamna paleta cromatică este atât de diversificată, de neaşteptată şi chiar contradictorie, fapt ce sugerează destule întrebări dar – ciudat – acestea nu se pun niciodată. Probabil că maiestatea impusă de natură ne lasă fără grai, ne obligă la discreţie şi meditaţie. Sentimente contradictorii te domină, cu toate că te afli la 1000 de metri deasupra nivelului mării, Creasta Cocoşului îţi minimalizează fiinţa şi aspiraţiile, dându-ţi senzaţia de nimicnicie în faţa măiestrei şi impozantei naturii, care aici, mai mult ca în altă parte, este dominantă şi va domina în continuare, nu omul. Cred că nimeni dintre cei care au ajuns pe Gutâi, nu au plecat de acolo fără a-şi pune nişte întrebări, pe care, chiar dacă nu sunt strict referitoare la credinţă, dar în faţa acestor prezentări variate ale naturii, de masivitate, de unicitate negândită până acum de tine, te duc cu gândul că, de fapt, NATURA este al şaptelea nume a lui DUMNEZEU, pe lângă celelalte cunoscute până acum.