Într-un sentiment de sfiiciune şi împlinire, părăsim Gutâiul, dar nu de puţine ori ne întoarcem capul, parcă nevenindu-ne a crede că am fost părtaşi la Măreţia Lucrării Domnului şi de care, ca orice intrus, te-ai bucurat şi tu, bucurie care ţi-s-a părut că ai furat-o, fiindcă n-ai avut de la cine să-ţi ceri permisiunea de a adula aceste meleaguri pe care Dumnezeu ni le-a oferit ca un alt curcubeu al fiinţării noastre. Nu pot să-mi explic, dar când am ajuns “pe Gutâi”, primul lucru pe care l-am căutat, n-a fost un WC,(curbele care însumează lungimea drumului au peste 20 de km) sau o “cafea îmbunătăţită” aşa cum procedează majoritatea, ci mă uitam după un ALTAR. Nu l-am găsit sau acela ce era acolo să nu fi fost cel dorit de mine, dar ştiam din copilărie că atunci când mergi la un drum greu sau ai de parcurs un drum greu, înainte de a porni, te opreşti, te aşezi şi spui o rugăciune. Aici… unde s-ar fi putut întâlni Măreţia Cerului cu măiestria omului s-a omis această intersecţie de planuri. Poate puţini ştiu câţi şoferi n-au nimerit drumul cel bun “păşind” alături, câţi dintre brigadierii care au lărgit drumul făcându-l ceea ce este acum “s-au trezit” duşi de fragmentele de pământ şi rocă în hău, dubla crimă din 1971, necazurile de toate felurile ce se ivesc odată cu apariţia zăpezii pe drumul acesta şi, nu în ultimul rând, că aşa a fost hotărât ca Pintea Viteazul să se “hodinească” aici. Toate acestea şi să remarci şi faptul că puţini sunt aceia care îl pot urca până “sus”, fără să fie “întorşi pe dos”. Cum oamenii locurilor acestea sunt “în cârdăşie” cu lemnul, ar fi trebuit să oblige pe cei cu dare de mână, cu putere, la un gest de pioşenie în amintirea celor cărora aici le-a fost dat să-şi afle sfârşitul. Şi cum Dumnezeu ne aduce aminte de toate, a “trimis” Ciclonul din 1978. După acea “răbufnire” a naturii, manifestată numai pe partea de nord a Gutâiului, unde n-a mai rămas un lemn în picioare – lucru incredibil şi nemaipomenit, pe aici n-a fost niciodată un asemenea fenomen, de-o asemenea amploare şi stricăciune. În timp ce pe latura de sud aproape că nu s-a cunoscut nimic din urgia aceia.
Poate toate acestea să fi avut rostul de a aminti acelor care n-au văzut încă Gutâiul că au ce vedea şi, odată cu săparea mult plănuitului TUNEL pe sub Gutâi, poate că da sau poate că nu, tot mai puţini vor fi cei răscoliţi de asemenea sentimente la întâlnirea cu Magnificul Munte.
Săparea acelui tunel pe sub Gutâi este Fata Morgana maramureşeană la care ne gândim când urcuşul ne face probleme, ce bine ar fi dacă…şi cam atât, deoarece există unele planuri din vremea Imperiului Austro-ungar. Şi cum “a aşteptat” această lucrare, dar şi oamenii acestor locuri până acum, ce-i că va mai sta una două sute de ani, când poate oamenii care vor trăi pe atunci, se vor întreba de ce un lucru aşa de util s-a făcut cu atâta greutate, dacă oameni acestor locuri se consideră harnici şi eficienţi? Aici pot spune că mi-e ruşine de ruşinea altora. Sunt mulţi care nici acum nu cred că va fi săpat. Au fost prea multe promisiuni şi unele chiar înainte de campania electorală din 2004, dar ştie oricine ce înseamnă campanie electorală. Să îmbrobodeşti oamenii ca să te aleagă.

Să le promiţi ceea ce ei îşi doresc ca ei să îşi ofere votul. În rest, praful şi pulberea. Aşa că prelungul nostru vis se va mai prelungi probabil, vor mai trece peste el alte sute de ani. De aceea reluarea discuţiilor, care se vede că sunt doar discuţii, nu mai reuşesc să aducă nu ştiu cât entuziasm. Noi, minerii ne-am agăţat de acest proiect ca de-o ultimă speranţă a rezolvării problemei concedierii minerilor şi a dispariţiei mineritului, cu utilajele şi ce aveam în dotare, ne-am fi mutat câţiva ani la acest nou front. Inaugurarea acestui proiect ar fi salvat mineritul şi minerii din zonă. Acei care au fost puşi pe liber puteau ataca lucrările la tunel, cum au ştiut să ne ducă la Metrou, apoi în Bucegi, apoi în minele de cărbune, de ce n-am fi fost buni şi pentru această lucrare, aici, acasă? Să nu punem la socoteală că prospecţiunile au arătat depozite consistente de metale care ar fi refăcut balanţa şi randamentul în minerit. Dar nu că n-au vrut Tunelul,.sau minereurile existente, nu ne-au mai vrut pe noi. Noi, minerii, generaţia aceasta care a dus multe din tradiţiile minereşti mai departe, noi trebuia să dispărem. Să existe o falie între acei care au fost şi cei care vor veni de acum încolo, ca şi legaţi la ochi, ei, care vor trebui să dea alte jertfe de sânge pentru a ştii ce ştiau generaţiile anterioare şi pentru a aduce mineritul LOR la cel care a fost înainte de revoluţie, când eram cunoscuţi în toată lumea şi, cu detaşările făcute de RĂPOSATUL, şi în toată ţara. Prima regulă, dacă vrei să distrugi o societate, este să-i distrugi şcoala. Dacă vrei s-o transformi în generaţie de roboţi, le faci manuale alternative pentru a deruta întreaga societate care nu va mai avea niciodată certitudini. Tot ce va face o să trebuiască să pipăie, să facă apel chiar la acei care exact acest lucru si-au dorit. Şcolile de mineri şi lucrători în minerit au fost desfiinţate şi urgent rebotezate de parcă ne-ar fi fost ruşine că am lucrat cândva în sectorul miner. Unde minerii au fost mai conştienţi de puterea lor, unde-şi cunoşteau drepturile, acolo s-au desfiinţat primele mine. Aici aţi văzut că am pus punct. Eu am pus punct la o frază, ei au pus punct unei activităţi care altădată avea un efectiv de un sfert de milion de români şi fiecare individ aducea un venit statului de circa şapte ori valoarea cheltuielilor statului cu el. Această ramură avea şcoli care însumau circa 150 de mii de elevi, la toate tipurile de şcoli cu tradiţie şi cu oameni pregătiţi într-un mediu deosebit. Acum nu le mai avem. Dar ce să mai vorbim?… De regulă clima de dincoace de Gutâi, faţă de cea de dincolo, presupune o diferenţă de temperatură minimă de circa 5gC, diferenţă, care o simte călătorul trecând dintr-o parte într-alta a muntelui, prin ceea ce înţelege el de “aer proaspăt care i-a inundat plămânii”. Păşind pe pământul Podişului Maramureşului, simţi că eşti cu mult mai înalt ca oricine din locurile văzute până acum. Important este ca să şi simţi nu numai să rămâi cu senzaţia ce ţi-o oferă gratuit Maramureşul. Locuri de vis, locuri de neuitat mai ales de noi aceştia care începem să le uităm.
– Că bine zici.

– Ţie ţi-au tăiat de tot piciorul?
– De tot…
– Stângul, nu?
– Stângul…
Cei doi pacienţi ai Spitalului Giorgio Maison din Madrid, acum în suferinţă, nu-şi puteau despărţi durerea fizică de cea sentimentală, după locurile şi oamenii pe care i-au lăsat acasă, după cei care i-au crescut şi cărora până de curând le spuneau neamuri. Se poate că le spun şi acuma, dar de aici de la patru mii de km distanţă, parcă feţele lor, purtările lor se estompau în ceaţa amintirilor. Mulţi dintre ei, n-o să-ţi vină a crede, se bucură că au fost bolnădiţi în acest idiot atentat asupra trenurilor şi nu au căzut la pat de boală obişnuită, cum acasă li se întâmpla de câteva ori pe an. Aici, fără acte de rezidenţă, nu-ţi ajungeau pesetas-i ca să te tratezi. Apoi spaima zilnică să nu fi “vânat” de poliţişti care repatriau sute de români zilnic, pierzând şi bruma de adunătură ce ai putut-o strânge. Pe lângă aceştia erau bandele de hoţi şi îţi e ruşine să spui că erau tot români care ştiau când se fac plăţile conaţionalilor şi te uşurau de toată agoniseala. Nu puteai reclama pe nimeni, nimeni nu te lua în seamă dacă nu aveai acte. Ba mint. Te luau. Te luau cu totul şi te trimiteau în ţară. Iar cei pe care i-ai denunţat “se îngrijeau” să-ţi rupă o mână, un picior, să nu te mai poţi folosi de ele în restul vieţii pe care-i mai avea-o
– Da, dar acum este altfel, se pornii Vasile, la povestit parcă intuind şi gândurile celuilalt. De fapt, era şi uşor să-i ghicească gândurile, care erau ale tuturor românilor veniţi aici cum au putut din ţară, după ce un an şi jumătate au trăit hăituiţi, neştiind cine-i va prinde primii: Poliţia, funcţionarii de la Oficiul de Emigrări sau cei aşa zişi români care s-au ticăloşit pe alte meridiane şi care-i vânau continuu şi insistent pentru a i tâlhări.
– Într-adevăr acuma este aici Domnul Sârbu care a fost ministrul muncii, când noi eram în ţară şi am “beneficiat” de mărinimia lui fiind disponibilizaţi. Poate-i pentru prima dată când ŢARA se interesează de cei care au rămas fără serviciu şi fără drepturi şi l-au trimis pe domnul Sârbu cu gesturi de protecţie şi caritate..
– Se aude că ne-or da acte. Atunci degeaba au “cotizat” cei înstăriţi să ne mai prelungească termenele, dacă avem acte ciupeala lor s-a dus.
– S-a dus şi ciupeala celor de la emigrări, care nu vor mai avea pe cine speria şi de la cine lua şperţuri, se gândi şi George cu voce tare. Dumnezeu să mă ierte că zic aşa, dar atentatul acesta, din 11 Martie 2004, nouă românilor ne-a adus şaptesprezece morţi, vreo optzeci de răniţi, dar şi mila patriei faţă de rătăciţii ei fii.
– Dintre români nu dintre rromi, cum spuneau unii, că ăia nu merg la lucru. Nouă ne-a adus o a doua naştere pe meleagurile lui Cervantes, naştere prin care ne vor reînscrie în rândurile oamenilor.