Releele bimetalice, în momentul când curentul absorbit de consumator este mai mare decât normal, se încălzesc şi prin curbarea lor într-o parte, deschid un contact care deschide circuitul electric de automenţinere a întrerupătorului decuplând tensiunea. Pentru protecţia sigură a motoarelor la suprasarcină se reglează releele termice după cum urmează:
-se porneşte motorul electric avînd valoarea cea mai mică scrisă pe rondela de reglaj, rotind-o spre partea stângă.
-încercăm să pornim motorul. Dacă nu porneşte, urcăm amperajul prin rotirea rondelei spre dreapta.
-facem o nouă incercare de pornire, până când motorul porneşte şi rămâne cuplat cu cel mai mic indicator de amperaj posibil. În acel moment vom avea o protecţie sigură a motorului. Aceste manevre se bazează pe faptul că un motor electric la pornire consumă de 3-8 ori curentul nominal.Sub această valoare nu-l putem regla, dar este bine protejat dacă reuşim manevrele de mai sus. În medii deosebite, mine, contactoarele se execută cu relee temice în construcţie antiexplozivă, antideflagrantă. Ele sunt carcasate în carcase cilindrice sau paralelipipedice cu amperaje cuprinse: 25, 40, 100, 200 şi 350 A.Realizarea circuitelor interioare, pentru a nu face flamă în caz de defect se construiesc cu siguranţă intrinsecă. Pe aceste cofrete ale aparatelor de conectare şi protecţie se mai montează inversoare de sens, cutie de borne pentru a da sau a primi curent de la alt utilaj. Comanda pate fi activată de pe el sau de la distanţă. Toate legăturile se fac în interiorul cofretului care nu poate fi deschis numai după decuplarea de la sursa de alimentare. Pentru micşorarea curenţilor de scurtcircuit, siguranţele de protecţie sunt incluse prin circuitul unui transformator. Aceste aparate poartă denumirea de contactoare cu relee de tipul AG(antigrizutoase) şi au gradul de protecţie IP-31,1 cel puţin.
Tag-Archive for » citeste romane online «
Poate de aceea nu eram aşa de entuziaşţi în acele vremuri, fiindcă nimic nu mergea bine în ţară şi noi, “Mărite Doamne”, ne doream să facem ceva, care neaparat trebuia să meargă bine. Pentru majoritatea oamenilor care ne cunoşteau, şi care nu pregetau să ne “arate” importanţa acelui lucru ce noi cu “tupeu” încercam să-l realizăm, arătam pur şi simplu ca nişte caraghioşi şi probabil, că şi dânşi aşa ne vedeau. Probabil că aşa era, deoarece considerau că habar nu avem în ce ne băgăm, şi mai cu seamă ce avalanşă pornim. Printre multele realităţi trăite pe care le aveau în faţă, altele-n memorie, încercările ratate predominau, şi cam toţi aceştia nu pierdeau ocazia să ni le amintească. “Amintirile” acestea erau toate asociaţiile culturale, cenacluri, reviste literare şi multe altele care au clacat şi nu cu mult în urmă Vă rog să mă credeţi că ei aveau dreptate. Ori unde s-a încercat ceva în cultura românească, înainte de…. trebuia să aibă avizul cenzurii… partidului. Acum, după atâtea experienţe negative şi nedorite din partea tuturora, s-a lăsat brusc o opacitate în populaţia ţării, care se contrapune culturii româneşti, ce este soră cu bezna. Dacă în ’89 stăteam la coadă pentru procurarea unui ziar, acum efectiv lumea evită cititul publicaţiilor, pentru a nu-şi irosi puţinul timp în care muncea şi nu câştiga… nici măcar atât cât să-şi plătească dările la stat. Vremurile erau tulburi, cu toate că, nimeni nu a murit dorind să izbândească ceva în cultură dar nici de prostie nu se moare Patronii “de carton”, sunt oameni care nu doresc să sponsorizeze o acţiune culturală, nu au nici-o intenţie în acest sens, deoarece prin studiile ce le aveau(mai bine zis ce le lipseau), reeşea clar că nu s-au adăpat la cultura naţiei lor. De fapt termenul adăpat era la propriu pentru astfel de indivizi. Din încercările văzute sau trpite, se pare că cine se aruncă pe un drum al cunoaşterii şi culturii, aproape sigur se va lovi de acei bolovani ai prostiei. Ori noi, cu toate că nu eram la prima tinereţe, eram entuziaşti… de mama focului (după un sondaj al U.E.R numai 14% dintre epigramişti sunt sub 50 de ani.Deci…). De fapt chiar aşa apăream în ochii multora, că ne-am băgat nasul în ciorba altora. Unii chiar ne vedeau în timpurile în care excela neprietenia ce o arăta Macedonski lui Eminescu. Şi cum să nu fie aşa! Cum să îndrăzneşti să mai scrii poezie, după Eminescu, căruia deja i se recunoştea opera, iar versurile sale au devenit cântece încă din tinereţe lui. Cam aşa ne simţeam şi noi. Cincinat a pus coroana epigramei pe cap, cine să i-o mai smulgă? Cu toate că în “Urzica” au apărut un Qintus, un Corbu, dar câţi n-au mai apărut. Mai era încă un impediment. Acest gen literar nu era atrăgător de loc, şi când ne-am pus să-l buchisim, mare pierdere de vreme ne-a adus. Şi când te gândeşti, că toate acestea erau numai preambulul la ce va urma a fi în continuare. În acea perioadă când, conducătorii României erau foarte detaşaţi de popor, folosindu-se de el doar ca masă de manevră din patru în patru ani, ca votant, apoi greşelile enorme ale distrugerii sistemelor centralizate de încălzire, a uzinelor, minele, de fapt tot ce a însemnat industrie. În schimb, ce nu s-a distrus, zic unii “s-a pus deoparte”, evident tot pentru ei. Vă imaginaţi ce însemna în acele vremuri tulburi să intreprinzi ceva, care să meargă bine şi să aparţină culturii? Nu ştiu dacă Şiman avea problemele acestea scrise undeva, dar el dorea cert să facă Clubul Epigramiştilor din Baia Mare, în rest nu-l mai interesau problemele celelalte, deoarece era sigur că el nu va fii consultat la “faceri” cum n-a fost ascultat nici la “distrugeri”. Avea totuşi nişte prieteni pe care se putea baza în acest demers, pe Domnii Bud Nistor, Filip Romulus, care chiar dacă nu băteau din palme de bucurie când îl vedeau pe Şiman, dar nu l-au lăsat de izbelişte singur şi au început compunerea şi publicarea de epigrame în ziarul local. Aici n-au întâmpinat atât de multe greutăţi deoarece în municipiul de sub Dealul Florilor, domniile lor erau oameni cunoscuţi de elita municipiului, de mulţi concitadini. Pe doamna Găinariu au aflat-o prin redacţia “GRAIULUI”, şi dânsa, din când în când, mai publica catrene, parodii, epigrame. Erau deja trei, numai că nu doreau să fie ca “racul broasca şi o ştiucă” a lui Donici. Îşi doreau ceva impetuos, care nu numai să meargă înainte, dar să facă ceea ce ei acuma obişnuiesc din ce în ce mai rar. Să împingă… epigrama, până când cineva o să observe şi acele persoane care fac acest lucru. Eu mă cunoşteam de mult cu Şiman dar aveam preocupările mele zilnice, să-mi găsesc acea persoană rarisimă: sponsorul şi credeţi-mă că, în afara scrisului, această preocupare îmi măcina fondul de timp. De epigrame ce să mai vorbin, cu toate că mai aduceam vorba despre ele, atât între noi, cât şi la fiecare Cenaclu Literar al Scriitorilor din Asociaţia Baia Mare, eu încă nu doream o ataşare la un viitor Club. Pe atunci lansările de carte se făceau… ori unde, de aceea nu m-am mirat când Şiman m-a invitat la lansarea celei de-a treia cărţi a domniei sale, la Teatru Municipal. I-am promis şi m-am dus împreună cu soţia să fim prezenţi la lansarea cărţii “PIAŢA DE …CATRENE.. Acest eveniment se petrecea la doi ani de când ne cunoşteam, ocazii când ne mai vindeam cărţi unul altuia. De atunci nu ne-am mai despărţit cu toate că fiecare mergea pe pista lui. Aşa a fost moda în respectiva vreme, să se facă fel de fel de asociaţii, indiferent care era scopul lor, “se mai punea” de-o asociaţie, de vre-un sindicat sau ONG. Îmi amintesc că pe atunci şi eu am format un sindicat, pe care l-am şi făcut “persoană juridică”. O altă asociaţie a propus Alexa Gavril Bâle la lansarea celei de-a treia cărti a domniei sale, “Leacuri pentru animale”, se întâmpla după lansarea “Sărutului pe o roată de tren” a lui Nicoară Mihali. Zicea Găvrilă: “să facem Asociaţia Scriitorilor publicaţi din Maramureş”. Şi din această frază se poate vedea la ce distanţă respectabilă îi ţine Uniunea Scriitorilor pe acei care nu sunt bucureşteni. Şi pe lângă dispreţul Uniunii (cu 24 de cărţi publicate şi dosaru-mi zace în arhivele lor de cinci ani), fiecare în parte ne simţeam stingheri, cu sufletul găunos după “Victoria revoluţiei”, victorie a fost pentru acei care de altfel au şi profitat de ea, persoane pentru care puciul acela a fost întradevăr o victorie, că pentru naţia română s-a dovedit o pierdere. Deci în acea atmosferă de instabilitate, de minciuni gogonate, de pierderea credibilităţii a oricui şi a fiecăruia, oameni-şi doreau să strângă rândurile pentru a nu se trezi înlăturaţi sau stigmatizaţi în propria ţară. Cumva, după câte vedeţi am ajuns la cinci persoane, membrii ai acestui club, moment în care domnul Ion M. Mihai s-a ataşat acestui microclub (ca membru fondator), am spus ataşat, deoarece rolul dânsului a fost de-o fermitate aparte în calitatea creaţiei noastre. Era să spun că este un om de cultură cu solide cunoştinţe în arta scrisă şi critica literară, domnia sa având două tomuri, două cărţi publicate în această specialitate, dar n-am spus aşa deoarece, toate persoanele despre care vorbim, mai puţin eu şi doamna Găinariu sunt licenţiaţi, domnul ing. Bud Nistor primind din partea Ministrului de resort DIPLOMA DE EXCELENŢĂ pentru publicaţiile domniei sale. Deci chiar dacă am aderat la acest Club “SPINUL”, problenele noastre s-au complicat, nu s-au limpezit. Umblam fiecare cu “bocceluţa” după noi pe unde apucam. Şedinţele le-am ţinut la CASA DE CULTURĂ a sindicatelor, dar schimbându-se fel de fel de directori şi patroni, nimeni nu a reparat instalaţiile de căldură şi în acea locaţie de la revoluţie n-a mai fost căldură, uite că azi mâine vor fii 20 de ani de frig în Casa de Cultură a Sindicatelor. Noi epigramiştii, deoarece nu trebuia să dăm paltoanele din spate, nu sufeream chiar atât de mult, dar când veneau aici actorii să de-a spectacole, cântăreţii sau ansamblurile le îngheţau sufletele în ei de frig. Vă puteţi imagina un lăcaş de cultură unde zeci de ani nu a existat încălzire avea o căldură de criptă. După o vreme, ne-am luat epigramele în trăistuţă şi am început “să cunoaştem” şi noi preţurile actualizate, preţuri care explodau zilnic şi se materializa în fiecare local de consum. Am devenit cunoscuţi celor de la “Butoiaşul”, de la PAC-PAC (pizzeria italiană), mai poposeam şi pe la fostul CRINUL, ori la PIETROSUL, la Mac Donald’S, Iza, prin Baia Sprie şi în multe alte locaţii şi localităţi. De aici din Baia Sprie ne-am adjudecat chiar persoana care dorea cu multă ardoare să facă Clubul Epigramiştilor în Baia Sprie prin anul 2000. Este vorba de domnul profesor Bodnar Mihai care are pseudonimul Baicu-Capul şi care a înviorat mult clubul nostru. Am ajuns, şi nu de puţine ori să ţinem şedinţele chiar în casele membrilor cenaclului: la Şiman, la Filip, până când s-a terminat construcţia Bibliotecii Judeţene după care n-am mai avut probleme cu locaţiile de desfăşurare a şedinţelor Clubului. În construcţia Bibliotecii a intrat şi spaţiul pentru Cenaclul Scriitorilor şi cum aproape toţi suntem legitimaţi la Asociaţia Scriitorilor Baia Mare, problemele noastre cu spaţiile s-au terminat. Abia în momentul în care “ai pus jos” o problemă, vezi câte probleme ţi-au mai rămas de rezolvat. Domnul ing. Micle Mircea era un vechi epigramist al municipiului. De fapt era o perioadă când numai dânsul şi actorul Paul Antoniu publicau epigrame. Domnul Paul Antoniu are o rubrică permamentă la ziar şi nu se mai ocupă de epigrame după duelurile cu Perţa până în 1999 când s-a recunoscut învins, dar pe Domnul Micle, Şiman a făcut ce a făcut şi la adus la SPINUL. Până acum, cam aşa a fost povestea de încropire a Clubului SPINUL, şi dacă de aici se observă o oarecare oboseală a Domnului Şiman aceasta se materializează în aducerea de noi membri. M-am angajat şi eu în această frumoasă acţiune şi după profesoara Medan care şi-a luat Gradul Didactic I, doctoratul, şi s-a făcut directoare adj. de şcoală, acum are o perioadă de timp în care nu ne-a mai vizitat. Prin băiatul meu am insistat să devină epigramistă a Clubului SPINUL, domnişoara Andreia Naghi, după care le-am solicitat pe tinerele profesoare Hendrea Elena şi domnişoara Ciumău Maria. Nu s-a prezentat încă domnişoara Ciumău, din varii motive, dar celelalte tinere doamne profesoare ne-au vizitat şi le considerăm încadrate la munca ce ne-am propus-o. Prin simpatie s-au încorporat la acest demers Doamna Velea Aurelia împreună cu domnul Vasile Mureşan devenind şi domniile lor membrii ai acestui club. În diferite faze, dar fără mari promisiuni, au mai participat la şedinţele noastre şi domnii Roman Gheorghe, avocat, domnul Pop Mircea, epigramist neîncadrat în veun club şi Ion Bogdan. Toţi trei buni epigramişti dar au tentaţii mult mai mari şi se exchivează de la şedinţele noastre. Cam aşa s-a constituit Clubul Nostru şi aceştia-i sunt componenţii până în septembrie 2006.
Ca zi de “naştere” a Clubului “Spinul”, membrii fondatori au considerat că aceasta ar fii 1 aprilie 2002, cu toate că se vede din rândurile de mai dinainte că microbul ardea dinainte, dar nu organizat în formula pe care o cunoaşteţi.
O şedinţă extraordinară
Pe 6 iulie 2004 ne-am adunat, după telefoanele date de Dl. Şiman, din nou, sau poate: iarăşi la renumitul local „Butoiaş”, ocazie cu care au mai răspuns la telefon doar domnii: Bud, Filip, Mihai, Şiman şi subsemnatul. Vremea era atât de încinsă că numai domnul Mihai s-a mai putut abţine să nu bea o bere, ceilalţi… cu toate că, spre sfârşitul întâlnirii noastre, peste noi au venit şi câteva ropote de ploaie, care i-a răcorit şi pe acei care n-au ajuns la mult râvnita halbă cu bere, băutură care nu prea stinge ea setea, dar are meritul că după ’89 se serveşte şi rece. La această întrunire ne-am văzut cu cunoştinţa noastră mai veche, chelnerul, care după grimasa făcută, ne-a dat de înţeles că şi el ne recunoaşte. Ce mai, oamenii veniţi de la băi, l-am numit pe domnul Filip, altul după un efort îndelungat care s-a materializat într-o carte de referinţă, ultimele lui succese în silvicultura românească, dar şi pentru învăţământul de profil, ori pentru cultura generală. Este vorba despre prodigioasa muncă intelectuală şi profesională a domnului ing. Bud Nistor. O perioadă mai lejeră în domeniul socio-intelectualităţii pentru domnul ing. Mihai, dar fără pauză la masa de scris şi ceva mai stresantă pentru domnul Şiman, care în afară de treburile impuse, mai trebuie să „pertracteze” cu unii reprezentanţi ai presei pentru a ne publica „roadele producţiei” , dar şi strângerea, şi “cizelarea” acestor materiale. În schimb eu sânt de patru zile în concediu, şi evident că de atunci sarcinile şcolare s-au estompat. Vedeţi câte poveşti nu s-au spus? Norocul domnului Şiman a fost c-a sosit puţin mai devreme şi a apucat să-şi aranjeze şi pune la punct materialul ce urma să-l avem în lucru, să-l definitiveze, deoarece avea şi domnia sa destule altele de povestit şi de comunicat. Bunăoară un profesor universitar din Iaşi, a făcut o enciclopedie a epigramei sau o racolare a celor mai bune epigrame ale fiecărui epigramist cunoscut din ţară. Dintre acestea se vor publica doar una de fiecare persoană. Astfel a adunat 300 de epigrame într-o carte, în care spre fala noastră, este „prins” şi domnul ing. Micle şi prof. Şiman. Preţul cărţii este circa 100.000 de lei şi se numeşte chiar aşa UNA BUNĂ. Întrebarea era câte bucăţi să comandăm din acest volum? S-au mai vehiculat, cu această ocazie, şi alte idei, alte vorbe, vorbele care a pus cele mai multe probleme, s-a dovedit a fi convocarea următoarei întruniri cenacliere la Fersig, la casa de vară a domnului prof. Filip. Cu o astfel de ocazie, în care domnia sa ne va prezenta roadele muncii sale extraintelectuale, cu prioritate cele gospodăreşti, dar şi acele la care am putea să-l şi apreciem cu una sau două margarete, (ori poate cu urzici). Printre aceste preocupări există şi una care se referă la modalităţile de-a face “zeama de prune”, cireşe sau alte “ingrediente”, că pe ce-a de vişine e greu de-o apreciat proaspătă. Modalitatea de deplasare şi contribuţia fiecăruia, în versiunea desfăşurării cenaclului la Fersig, a rămas tot în sarcina domnului preşedinte Şiman care are plăcerea, cu această ocazie, să-şi şi hrănească colaboratorii. Aşa, da preşedinte. Să ne trăiască!
Ca să ne fie apreciate şi discuţiile, că munca ne-a fost rodnică, s-au pornit câteva valuri de ploi scurte, cărora meteorologii le spun averse şi care mai înseamnă şi belşug dacă-s fără gheaţă. Aşa că toate cele hotărâte au rămas bătute-n cuie, prilej cu care domnul Filip mi-a adus aminte de alte “cuie” din alte vizite, bunăoară tot aici la Fersig concepute. Cu bucuria revederii, a deşertării poveştilor fiecăruia, a împlinirii, ne-am despărţit de acest locaş primitor pentru noi, (cât am stat noi în şedinţă, chelnerul n-a mai avut alţi clienţi) cu gândul la următoarea întâlnire.
Când scriu aceste rânduri, primele epigrame din cele avizate în această şedinţă au fost publicate deja în „Graiul Maramureşului” de joi 17 iunie 2004.