N-a durat nici cât ei au crezut şi cealaltă veste rea le-a izbit timpanele. Sălăuţa, apa atâtor cântece ale lui Coşbuc şi a altora a distrus chiar satul lui Coşbuc. “În vaduri ape repezi curg; Şi vuiet dau în cale; Iar plopi în umedul amurg; Doinesc eterna jale. Pe malul apei se zăresc; Cărări ce duc la moară; Acolo mamă te zăresc; Pe tine-ntr-o căscioară”. Moara “lui” va fi veşnic cântată dar ea nu mai exista după acest pohoi.
–De două zile nu mai plouă. Uliţele s-au zbicit de noroiul acela atât de iubitor că nu se dezlipea de noi niciodată, s-a mai strâns. Ba chiar a îngheţat puţin şi parcă lucrul acesta le dădea un tonus copiilor să-şi cureţe şi pregătească încălţămintea de Moş Niculae.
Seara era liniştită după atâtea feluri de spaime şi parcă Domnul le-a oferit cel mai preţuit dar: pacea şi liniştea sufletească atât de necesară tuturor.
– Bunicule eu ştiu că tu şti multe, îşi află ocupaţie nepotul preferat, n-ai putea să-mi spui şi mie unele lucruri prin care să fiu sigur că Moş Nicolae mă va pune pe lista lui cu cei buni. Dacă ştiu a colinda e bine?
– Foarte bine fiindcă prin colinde şi acele cântece lăudăm pe ACEL care va face cel mai mare bine omenirii pe Iisus Hristos!
– Vai bunicule, fă bine spune-mi spunem repede o colindă! Bunicul se uită la nepot cu o căutătură ciudată şi-i spuse:
– Eu nu ştiu să colind. Apoi acuma trebuie să mă rogi să-ţi spun colinzi? Nu cred că-i bine, dar ştiu un repurtat poet, un mare om de cultură al judeţului care face revista de folclor a Maramureşului, şi el de mult mă tot roagă:”Adu-ţi aminte de primul tău colind. Scrie-mi cum a fost şi dă-mi-l să-l tipăresc”. Cu toate că-l preţuiesc şi mi-e prieten, dar n-am putut. Cum să spui cuiva că primul tău colind n-a fost colind, a fost un bocet, care ne-a încheiat copilăria.
– Bunicule numai dumneata poţi spune aşa ceva despre colinzi?
– Puiule nu despre colinzi este vorba ci despre alte vremuri care vrând, nevrând, ne-au marcat.
– Şi zici că lui nenea acela de la cultură nu i-ai spus nici-o colindă?
– Nu.
– Bine bine,dar eu sânt nepotul tău, mie îmi spui? Bunicul se uită oarecum ciudat la copilul care este atât de încrezut în dragostea ce i-o poartă bătrânul, încât se crede capabil de-al şantaja. Mucea se consideră mult mai important ca “ori cine din cultura Judeţului”
– Ţ-oi spune, cedă bunicul.
– Hai spunem. Omul se gândea că de nu face cum îi zice copilul l-a bate la cap toată seara. Aşa că se “hotărî”. Îşi trecu mâna peste faţă, parcă aşi şterge negurile şi se porni:

– Era imediat după război ori poate doar la vre-o câţiva ani de la el. Nu-mi place să “cobor” cu amintirile până acolo. Dacă tu îţi mai aduci aminte cum ne-a povestit că a colindat Ion Creangă, cam acelaşi ritual ne-am propus şi noi, copiii din sat, în acel an. Îmi aduc bine aminte că până în acel an, după ce s-a terminat războiul, nu s-a mai colindat. Fiecare şi-a plâns morţii căzuţi în război, şi au căzut destui, alţii încă îşi mai aşteptau dispăruţii… sau poate că nu aveau cu ce “mulţumi” colindătorilor. Din hainele celor morţi sau dispăruţi, mătuşa Maria ne-a “croit” câte un costum frumos de haine de sărbători şi am fi putut spune că mai bine dotaţi n-am fost nicicând. De… nu ştiu vremea de când tot repetam colindele, ce le-om colinda consătenilor noştri, dascălilor noştri, preoţilor noştri. Am observat că de o vreme, mama era mai mult ca de obicei, cu colţul basmalei la ochi, decât în gură obicei cu care obişnuia să-şi strângă năframa când i se dezlega. Am mai văzut că părintele Bureacă, care locuia pe uliţa Burecenilor, aproape seară de seară “se târa” târziu înspre casă. Nouă copiilor nu ne spunea nimeni de unde venea atât de zdruncinat, mai ales că nu l-am văzut niciodată plecând. N-am mai putut şi am întrebat-o pe mama:
– Mamă ce nu este bine acum?
– Taci! Lasă că ţi-oi spune eu altădată.
– Mamă de ce pe Popa Bureacă nu-l vede nimeni când pleacă şi vine întotdeauna noaptea?
– Copile taci!
– Spunem mamă!! Atunci a făcut atât de cunoscutul gest, de-aşi şterge lacrimile care-i inundau ochii, şi trăgându-şi nasul, mi-a spus:
– Pe părintele Bureacă îl “iau” noapte de noapte şi-l duc ori la post, ori la Năsăud unde-l bat ca “să-l convingă” să treacă la religia ortodoxă. Părintele nu vrea acest lucru. Este Greco-catolic. Nu credea nimenea, n-am crezut nici noi, dar aceeaşi “prestaţie” a trebuit s-o suporte omul şi în Ajunul de Crăciun. Noi, elevii lui, care acum ştiam şi urmăream “evenimentele” după ce “l-au lăsat” organele de cercetare, l-am aşteptat. Am ajuns noi să ne sprijinim pe acel care era stâlpul credinţei noastre, noi copiii, deoarece oamenilor nu le-a fost permis acest lucru. Eram dezolaţi şi total răvăşiţi. Cum pot să lovească un dascăl, cum pot bate un preot. Gardul şcolii avea o margine de care ne-am folosit ca să-şi revină puţin după “tratament”. Atunci ca un gest de disperare, am început să colindăm cu toată puterea plămânilor noştri şi a necazului la care eram părtaşi. După ce s-a ridicat părintele şi a mai putut păşi, l-am sprijinit să nu cadă şi pe tot parcursul drumului l-am colindat, colinzi care nu pot să ştiu de ce sunau ca nişte bocete. Aşa a arătat prima noastră seară de colind. Apoi au trecut mulţi ani, foarte mulţi ani, când îmi aduc aminte de un alt colind, de această dată petrecut în oraşul acesta. De această dată, era un colind de fericire. El s-a consumat la Crăciunul anului 1989 când cu steaguri tricolore zdrenţuite şi lămpi de carbid, iluminatul oraşului atunci era o himeră, am ieşit pe străzi toţi băimărenii. Fiecare colinda, colinda pe care-şi mai aducea aminte după cinzeci de ani de “combaterea misticismului”. Cam asta a fost cu colindatul meu, puiule.

6 decembrie 2004

– Domnişoară, ce mai ştiţi, când va veni persoana respectivă?
– De regulă se ţine de cuvânt. Dar Dumneavoastră cum v-aţi înţeles cu el?
-A spus că astăzi nu poate dar, mâine vine neapărat.
– Să ştiţi că Domnul Nae se ţine de cuvânt. După acest dialog cu tânăra vânzătoare, nu mai era nimic de făcut. Am plecat oarecum îndoiţi de afacerea făcută. Cumpărasem o uşă metalică la vre-o opt milioane, am achitat-o şi din toate acestea am primit o simplă hârtie. Garanţia. Nici măcar o factură, fiindcă factura i-o înmâna instalatorului, care va monta uşa. El este responsabilul şi cu transportul şi trebuie să aibă un document de însoţire pe drum. A doua zi am mai vorbit de două ori cu Domnul Nae care mi-a”precizat” că: de fapt el a înţeles că noi nu suntem acasă înainte de ora patrusprezece. De geaba am insistat eu că această informaţie este o greşeală, el nu mai putea da timpul înapoi. Imediat vor trece deja 24 de ore şi eu încă n-am ajuns în posesia acelei uşi de opt milioane, cu toate că am plătit-o integral. Cash.
Am terminat şi serviciul din acea zi. Am ajuns şi acasă şi uşa nicăieri, acasă nici-o mişcare. Ne-am aşezat la masă şi mâncarea ne mergea cu duluri pe gât. Nu făceam nici un fel de conversaţie. Grijile erau prea mari să mai putem spune ceva. Într-un timp, când nu merge liftul se aud toate mişcările pe scări, ceva mi-a suscitat curiozitatea şi am ieşit afară. Uşa mea “urca” înspre etajul patru. În faţă era un bărbat robust la 55 de ani şi vre-o 1,70 iar în spate lui, unul căruia Domnul i-a uitat măsura, cred că avea vre-o 2m. Ăia erau oamenii care-mi aduceau uşa. Ne-am prezentat, într-adevăr era uşa mea şi dânşii erau “instalatorii”. Cum tot îmi era frig, că pentru a monta o uşă trebuie s-o scoţi pe cealaltă, am stat pe lângă dânşii să văd cum procedează la execuţia acestei operaţii şi dacă cumva aveau nevoie să mai pun şi eu mâna. Fără vre-o discuţie prealabilă, încă mai gâfâind după cele patru etaje “luate în piept”, s-au apucat meticulos, dar cu mişcări destul de rapide şi agile la vârsta lui Domnului Nae. Mă uitam cu plăcere cu câtă uşurinţă face fandările, lucrează “pe vine” şi în general era ca un torent, dar şi specializat în ceia ce face, întărindu-mi credinţa că într-adevăr “era acasă” în ceea ce face. N-au servit doar un pahar de suc şi ceva biscuiţi. Ţuică nu beau că şi conduceau maşina, dar cred că dacă ar fi băut n-ar fi fost în stare de asemenea execuţie care era ca o regie bine pusă la punct. Nici cafea nu şi-au dorit. Mă gândeam ce le-aşi putea oferi în plus pentru promptitudine, încredere şi execuţie. Îi sondez c-o întrebare:
– Timp de citit mai aveţi? Vă mai permite-ţi şi relaxarea? Eu mă gândeam să le ofer o carte.
– Recunosc că mai puţin şi mai ales acuma înainte de sărbători ne e imposibil. Seara cădem jos ca bolovani. În acest moment vecinul meu, funcţionar în Ministerul de Interne deschide uşa şi-l salută pe “instalatorul” cel tânăr.
– Servus Ioane. Ce meştereşti pe aici?
– Îi montăm dânsului uşa aceasta.
-O vă salut Dom’ Profesor şi dă mâna cu cel mai în vârstă. Mai schimbă câteva cuvinte de complezenţă şi vecinul meu pleacă. Cu toate că pe hol era semi întuneric mutra celui mai în vârstă îmi părea cunoscută dar nu ştiam de unde “s-o iau”. Lucrurile s-au lămurit. Domnul Nae era profesorul, antrenorul fostei echipe de caiak-canoie “Simared”, echipa de suflet de a băimărenilor, acesta era omul care I-a “făcut” şi antrenat pe atâţia campioni mondiali, olimpici şi naţionali, omul care a făcut “greva foamei” în faţa prefecturi pentru că “cineva” le-a “confiscat” baza de antrenament desfiinţând un club care era la vârful performanţei. Cu această ocazie s-au modificat şi destinele acelor care prin munca lor au dus gloria sportului, a sportului băimărean în lumea largă. Profesorul a devenit “instalator”. Celălalt membru al echipei de “instalatori” a fost în aceiaşi grupă la facultate cu vecinul meu, care şi el a terminat Institutul Politehnic devenind inginer.
9 decembrie 2004