A fost odată, nu tare demult….

Se pare că omul începe cunoaşterea lumii noaptea. Nu este o greşeală, deoarece şi zilele din “Facerea lumi” încep tot seara, aşa că nu-i mare minune dacă şi omului i se întâmplă aşa.
Mergeam pe porţiunea aceea de trotuar de vreo treizeci de ani şi, până în seara asta, nu mi-s-a întâmplat niciodată să păşesc ca acum, în gol, zdruncinându-mi toată fiinţa. Erau zilele, de fapt, nopţile în care, cu perniciozitate religioasă, ni se “lua curentul”, după o ultimă găselniţă a lui Ceauşescu. Îmi cumpărasem o lanternă, deoarece frecvenţa decuplărilor curentului era mai mult decât supărătoare şi umblam cu ea pretutindeni.
Îmi amintesc că la nunta fetei mele, gândindu-mă la fazele cu întreruperile de curent, mi-am cumpărat două lanterne cât două faruri de maşină, pentru a nu rămânea cu buzele umflate, când starostele va aduna darurile M-au costat mulţi bani în acele timpuri. De altfel cam toţi s-au “canalizat” înspre astfel de cumpărături, fiindcă acel necaz ne lovea pe fiecare. Tot pentru acea ocazie, a nunţii fetei mele, a trebuit să “trec muzica” pe baterii de teamă că vor “face economii” de curent şi duminica după amiază.

În momentul în care m-am împiedecat, s-ar fi putut ca lanterna să nu fi fost aprinsă, altfel nu-mi explic cum am reuşit să mă împiedic, doar acum. Căutând motivul care mi-a provocat acel şoc, am zărit un bărbat, pe un mic peron din faţa blocului, ce trecuse cu înălţimea de 1,80 şi care ieşise să se plimbe. Aş fi dorit să-l văd, să-l cunosc, dar înălţimea lui nu-mi permite să-i “bag lanterna în ochi”, aşa că am lăsat această fază pe altă dată.
În trotuarul despre care vorbim era făcut un rost de-o rădăcină de plop care, probabil ieşise de curând din pământ. Mi-am continuat drumul fără alte poticniri, şi poate nici eu n-am mai stins lanterna până la uşa apartamentului, urcând cele patru etaje fără folosirea liftului, fiindcă tuturor ne era frică să nu ne transformăm în prizonierii lui, pe perioadele în care se întrerupea curentul, perioade cărora nimeni nu le cunoştea durata. Aşa se explică de ce mai bine de un an şi jumătate nimeni n-a mai folosit liftul de pe scara noastră, chiar dacă locuia la etajul zece. Cineva ar putea spune că şi liftul se poate deschide, dacă se întrerupe curentul, cu cheia triunghiulară iar persoanele sechestrate în el pot ieşi afară. Este adevărat aşa era cândva şi la noi, dar, după atâtea deschideri şi închideri, s-au ros nu numai muchiile cheii, ci şi suportul respectiv din instalaţia liftului, făcând imposibilă operaţia de evacuare în cazul unor întreruperi. De ajutor ne erau doar lucrurile lăsate de Dumnezeu şi făcute de mâna omului-scările!
Dimineaţa plecând spre serviciu, am întâlnit din nou persoana înaltă din ajun, numai că de această dată m-a salutat el şi l-am recunoscut pe morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar, persoană deosebită, volubilă, care ştia să aprecieze o glumă. Era foarte sociabil, puteai întreţine cu el o discuţie reconfortantă, oricând. Poate această caracteristică să fi fost un “defect profesional” pentru că morarii din ceanuraţie, nu puteau desfăşura nici-un fel de discuţie în timpul celor opt ore de muncă, datorită zgomotului continuu al morilor. Toată conversaţia lor şi a celorlalţi ce lucrau acolo se limita la semne devenite simboluri profesionale. Chiar şi după serviciu, o conversaţie cu un morar semăna mai mult c-o urlătură întrucât, după expuneri repetate şi îndelungate la zgomotul acela infernal, morarii îşi pierdeau auzul. Cel despre care povestesc era acum pensionat şi, după circa un an şi jumătate, a redevenit om cu auz normal. Tot cu aceasta ocazie am aflat că s-a mutat de puţin timp aici, el fiind născut într-un sat din apropiere. A renunţat la pământ, deoarece şi puterile lui au renunţat la el. Cu tristeţe “s-a făcut” orăşean definitiv numai acum, cu toate că, întreaga lui viaţă, a muncit în acest oraş. Poate de aici volubilitatea lui căreia eu nu i-am putut face faţă.

Timpul îmi era foarte drămuit înainte de începerea serviciului, aşa că depănarea amintirilor, a rămas pe altădată Oricum ne-am bucurat de reîntâlnire.
După despărţirea de morar, mi-am luat la deşirat amintirile cu şi despre această persoană. Este trist când te muţi din locul naşterii tale, când îţi rupi rădăcinile, este sinonim de multe ori cu “a doua ta naştere”. Numai că la naştere eşti aşteptat şi dorit de toţi cu bucurie şi o mare uşurare, aici, în schimb, nimeni nu te-a aşteptat şi toţi ar fi bucuroşi să nu te mai vadă niciodată. Eşti un intrus, un neagreat. S-ar putea ca şi oamenii aceea să aibă multă dreptate. Persoanele care se dezrădăcinează, în încercarea lor de a şi “face un pustiu de bine” îşi mai toarnă colegii, “se dau bine cu şefii”, uneori afirmă lucruri pe care n-ai cum să le verifici. Mult mai grav personajul nu-i exclus ca printre alte gânduri nerostite, cel ce a apărut de “nu ştiu unde” să tindă a ţi ocupa propriul serviciu. Şi, chiar dacă n-ar fi aşa, odată cu apariţia acelui personaj neagreat de nimeni, te simţi obligat şi tu să ridici ştacheta muncii la alt nivel, deoarece deja trebuie să demonstrezi noii concurenţe, că îţi meriţi postul, lucru de negândit până la apariţia intrusului. Odată cu sosirea personajului dezrădăcinat se schimbă centrele de influenţă între cunoscuţi şi prieteni, uneori se trădează prietenii şi, de acum, evoluţia cunoştinţelor, a prieteniilor se va lega şi derula altfel. Nou venitul este conştient că nu este dorit şi că toţi ochii colegilor şi ai şefilor sunt pe el şi pe lucrările executate de el, de aceea el trebuie să execute, numai lucrări de calitate, uneori chiar dacă-i vorba de lucruri obişnuite. Face toate aceste eforturi pentru a şi impresiona şefii, intimida colegii, pentru a de impresia nu numai că-i bun, ci şi că el este foarte bun, sau cel puţin, că altul, în afară de el, nu ştie să-şi facă meseria la standardele cunoscute de el. Că oamenii aceştia, acum colegii lui de muncă, nu s-ar fi putut descurca fără el, n-ar fi avut prilejul să cunoască unele lucruri care sunt cunoscute numai de el. Situaţia îi va aduce şi invidii, dar şi un volum de muncă epuizant de mare, atât pentru el, cât şi pentru întreg colectivul în care “a fost primit”. Parcă aşa s-a întâmplat şi cu el, atunci când, a solicitat să lucreze în uzina aceea.
După o lungă perioadă neagră, de incompatibilitate şi multiple şicane din partea colegilor, la care le-a răspuns şi el cu aceeaşi metodă, primul care i-a acordat atenţie şi consideraţie pentru munca prestată, pentru realizările lui, a fost frumosul morar de la moara 5. Se întâmpla acest lucru, într-un moment în care s-au acumulat destule elemente şi fapte pentru a şi da seama, indubitabil, că este respins de acest colectiv în care ar fi dorit să-şi continue activitatea de aici înainte.