Cărţile lui Toma – pilda arderilor sufleteşti

Bucuria e mare şi sinceră. Pe măsura surprizei pe care, iată, neostenitul Toma G. Rocneanu o face iubitorilor cărţii, familiei, prietenilor, colegilor şi elevilor săi. Timpul presează nerăbdător. Rotativa porneşte. Şi ”cuvântul înainte” nu-i gata. Trebuie scris dintr-o străfulgerare. Fără să ştii prea multe despre carte. E riscant – ar zice unii. Ba nu. Scrii despre autor, care ştie şi spune, care simte şi povesteşte, care trăieşte la temperatura înaltă a sentimentelor. Autor cu care ai tăifăsuit la o cafea, ai “risipit” ceasuri bune la un pahar de vorbă şi ai realizat emisiuni la radio şi televiziune. Despre cărţile căruia ai mai scris, găzduindu-i articolele în unele publicaţii. Autor care, iată-l, ne mai dăruieşte o carte. A noua. Ce să zici despre Toma? Că e de invidiat neastâmpărul său. Şi de urmat. Că e impresionantă puterea şi consecvenţa sa. Şi răbdarea. Şi credinţa. Cred că n-ar fi blestem mai mare pe lume pentru Toma decât acela să nu ştie sau, Doamne fereşte, să nu poată scrie! Poate că întâlnirile cu prietenii şi şedinţele de cenaclu nu i-ar compensa “neputinţa” şi durerea din aceasta născută. Un alt blestem – şi ăsta cred că l-ar fi doborât – este acela de a nu se fi născut cu o inimă atât de mare şi bună. Că Toma e omenos cu asupra de măsură. Aproape nefiresc în neobuimăceala tranziţiei pe care o răbdăm cu speranţă muribundă.
Toma scrie pentru că trăieşte intens. El arde continuu. Din trăirile lui se nasc cărţile. Iubirea-i patimă, fericirea e dureroasă. Şi Toma ştie asta. Dar trebuie s-o spună, să se “elibereze”. Se mărturiseşte, scriind. Un prieten comun – căruia i-am spus “mă grăbesc, pregătesc ceva pentru Toma” – se-ntreba, întrebându-mă: câte cărţi mai scrie? Ei bine, răspunsul e unul: atâtea câte să încapă în ele iubirea lui Toma, omenia lui şi toate sentimentele frumoase pe care le trăieşte la superlativ!
Că ăsta-i Toma. Nu trebuie decât să-l înţelegi. Atenţie, însă, unitatea de măsură! Toma ştie bine, şi ne-nvaţă, că o carte nu e carte decât în măsura în care se naşte din nevoile arderilor lăuntrice, ale sufletului!

Octavian Butuza

Scrisul nu este un hobby. Este un corolar al activităţii intelectuale a individului, a vieţii şi cunoştinţelor sale prin această modalitate el îşi expune şi se expune cititorilor cu dorinţa nerostită de-a şti citite paginile scrise. Indiferent cât de folositori ne sunt nouă cititorilor, fiecărui individ în parte, prin ceea ce fac ei, prin ceea ce scriu, atestă lumea în care au trăit, cu obiceiurile şi frământările sale, cu frumuseţile ei sau cu răutăţile ei. O fac mai bine sau mai rău, mai crud sau mai stilat, dar toţi sunt martori ai timpului lor, al timpului petrecut pe acest pământ de dânşii.
Scrisul propus de mine nu a îmbrăcat forma stilistică, metaforică sau absconsă, sofisticată şi aceasta nu din cauză că s-ar fi terminat figurile de stil din limba română, ci datorită faptului că forma crudă, neprelucrată, realistă prezentată oamenilor, cărora mă adresez, am considerat-o mai importantă, deoarece aceste persoane nu îşi pot permite să-şi piardă vremea cu nimic. Timpul lor şi-l folosesc aproape integral pentru aşi câştiga pâinea. O scriere stilată nu i-ar fi reprezentat, nu şi-ar fi pierdut nici ei timpul cu ea şi atunci strădania, mea nu şi-ar fi avut rostul. Pentru ei problemele filosofice le rezolva dascălul satului, preotul satului sau… nevoia.

M-am erijat în purtătorul de cuvânt al omului simplu. L-am însoţit: în mină, pe stradă, când rupea pâinea s-o împartă pruncilor şi el “va mânca mai târziu”, am fost oriunde era un suflet deschis care-mi dăruia, ce numai un suflet poate oferi. Chiar dacă din punct de vedere stilistic, ori a cuvintelor noi sau radicale, cărţile mele nu se ridică la valoarea operelor cunoscute, sunt realiste şi poartă un mesaj de iubire şi dăruire pentru oameni, mesaj mai uşor sau mai greu de realizat în viaţă, cu toate că acesta-i însăşi scopul vieţii. Nici din acest punct de vedere nu mi-am făcut mari iluzii.
Eu m-am “desfăşurat” în scris timp de 20-25 de ani, Iisus şi-a trăit toată viaţa în pilde şi dragoste, renunţând şi la propria-i viaţă de dragul oamenilor. Cu toate acestea se pare că mesajul Său prin care cerea ca: ”Oamenii să se iubească şi să fie credincioşi” n-a fost înţeles de prea multă lume. Nu m-am descurajat nici eu. Ca martor al timpurilor mele şi orice am spune, oricum am face, viaţa-i într-o continuă schimbare, mijloacele de muncă, de expresie şi de trai, confortul şi toate celelalte, am încercat să prezint o parte din dramele petrecute în “lumea” în care am trăit. Fiecare ne trăim viaţa noastră în felia noastră de timp, dar nu toţi ne dorim a fi martori al timpului “nostru”, a vieţii trăite în acest segment de noi, împreună cu ceilalţi componenţi ai societăţii. Ce-i absolut sigur, că majoritatea nu suntem capabili să ne preţuim şi ”gestionăm” puţinul timp, care-i de fapt VIAŢA NOASTRĂ. Nu luptăm pentru SPIRIT, ci numai pentru plăceri, confort, comoditate. Este adevărat că spiritul este mai greu de perceput şi nu se „văd” roadele în acest domeniu “de azi pe mâine”. Nu de puţine ori nici nu suntem mulţumiţi de cât am făcut, în comparaţie cu plăcerile care sunt imediate, plăcute, mai uşor de înfăptuit şi la îndemâna tuturor. Unii poate ar da niscaiva sfaturi ca să nu zic indicaţii în acest sens. Dar să nu uităm că: ”întoarcerea fiului risipitor şi Maria Magdalena” au fost cazuri solitare. Că majoritatea pildelor au fost pierdere de vreme. De aceea a existat un Noe, Sodoma şi Gomora şi de ce să nu spunem şi pe asta, de când se ştie lumea şi omul cu dovezi scrise sau nu, numai 187 de ani n-a fost război pe acest pământ. 187 de ani la segmentul timpului pământului e o clipire din ochi. Asta înseamnă că răul din noi este încă la mare cinste şi plăcerea sadică, primitivă de-aţi chinui, batjocuri sau omorî aproapele în numele unei superiorităţi (care tu ţi-ai găsit-o şi tot tu cauţi s-o inoculezi şi altora ca adevăr sau dreptate) faţă de un alt om, de alt popor, arată că nu ne putem stăpâni încă, egoismul şi lăcomia din noi. Deci încă n-am ajuns la “momentul adevărului” şi Domnului nu-i fac plăcere asemenea lucruri. Ce-i “momentul adevărului”, ce vrea el să fie ? Este ziua când îţi dai socoteală conştiinţei tale. (care este dată de Dumnezeu) Când vei constata că faptele tale ar fi putut fii mai bune, dacă alegeai calea cealaltă: a modestiei, a toleranţei, a dragostei, situaţie constatată prea târziu pentru a mai putea schimba ceva. Este de neconceput ca o ţară să aibă ambiţia, să se considere ea că-i “lumea toată”, sau probabil că numai acea lume-i “interesantă” care contează pentru ambiţiile sale, ca oamenii să omoare unul pe altul numai pentru că au “limbi” diferite (pe care nici măcar nu ţi-a arătat-o), ori pentru că sunt de altă religie, când fiecare ştie că este un singur Dumnezeu. Dar ne place să aflăm sămânţă de scârbă din orice şi la această asmuţire toată lumea se pricepe şi se pare că ne place fiecăruia. Acesta-i un lucru deosebit de trist. Să nu ştie oare aceşti oameni că, verdele vine de la culoarea ierbii şi nu de la drapele şi că credinţa este cea ce o ai în suflet, nu contează ce “dovedesc” actele.