NIMENI NU ARE DREPTUL

SĂ CUNOASCĂ ADEVĂRUL;

DACĂ N-A FĂCUT NIMIC

PENTRU ACESTA !

Renumitul bar băimărean OJT, de această dată îl avea printre consumatori şi pe Sorin, care cu o mapă, cu oarece hârtii, aştepta un prieten ce întârzia. Coincidenţă repetabilă nu de puţine ori şi în viaţă. Aştepţi un prieten şi apare un altul, de regulă cel pe care n-ai dori să-l vezi sau cel căruia îi datorezi bani ori îţi este … mai puţin prieten. La această întâlnire nu era vorba despre aşa ceva, doar că tipul ce a intrat acum în local era una dintre persoanele, am putea zice, unul dintre colegii condeieri care n-au putut participa la ultima lansare de carte a lui Sorin. Poate că alte evenimente să-l fi reţinut, ori poate că autorul cărţii n-a dat dovadă de inspiraţie când şi-a trecut pe coperta a IV-a anterioarele apariţii, arătând ca orice banal inventar, posibil ca acesta să fi fost motivul care a stârnit oarecare repulsie unor persoane, această etalare a volumelor publicate. Pe prietenul nou intrat, este posibil să-l fii iritat neobrăzarea aceasta, că despre invidie aici nu poate fi vorba, în nici un fel. Era şi aceasta doar o presupunere ca ori care oricare alta, numai că uneori nimic nu poate motiva lipsa prezenţei tale la sărbătoarea unui confrate, unde toată lumea consideră că există o oarecare “solidaritate” de breaslă. Şi cum deja bănuiţi din enumerările de mai sus, aceste supoziţii elimină ori ce bănuieli, deoarece toate faptele şi întâmplările despre care scria Sorin, nu mulţi s-au “înghesuit” să le abordeze, deoarece presupun unele incompatibilităţi. Este imposibil, să scrie cineva, despre ce-i minerul şi mineritul, ce înseamnă viaţa şi munca lor, dacă nu o cunoşti în detaliu. Să încerci să le intuieşti gândurile şi modul lor de-a acţiona, când tu nu le cunoşti viaţa intimă, înseamnă că fabulezi şi asta probabil că nu mai poate fi o carte existenţialistă în care minerii să se recunoască..

Acei oameni care îşi desfăşoară activitatea ascunşi privirilor noastre, sunt ignoraţi uneori cu bună ştiinţă de unii confraţi, numai pentru că majoritatea, neştiind nimic despre ei, nevăzându-i cu câtă trudă îşi câştigă pâinea, nu consideră că ar trebui scoşi din anonimat şi desluşiţi altora, pe considerentul că n-ar interesa pe nimeni urgisitele lor vieţi, probabil bucurându-se că n-au avut şi nici nu vor avea tangenţă cu ei niciodată. Neştiindu-le necazurile, durerile, scriitorii rămân indiferenţi faţă de mineri, faţă de necunoscutele lor vieţi, mult prea chinuite ale acestei bresle hulită de prea multă lume.. De cumva s-ar apuca să scrie cineva dintre acei care lucrează în branşă, fiind zilnic storciţi de muncă, de etapele “hăi-rucurilor” din fiecare zi, pentru domniile lor acesta ar fi un lux considerat prea mare şi poate mai puţin interesant decât munca lor. Mentalitatea acesta este valabilă în totalitate în cazul pălmaşilor subteranelor. Minerii nu sunt nişte gospodari grozavi nici în propriile lor iosaguri, în propriile lor avuţii, cu toate că nimic nu-i împiedecă să obţină acest lucru, în afară dar de totala lor epuizare, după efortul depus la munca în mină. Ei ies de “acolo” unde uneori nici conţinutul oxigenului din aer nu ajunge măcar la 20%, atmosferă care îi moleşeşte, îi sleieşte. Timpul ce le rămâne după fiecare şut, nu le este suficient pentru refacere, deoarece sunt puţine mine în localităţi şi transportul dintr-o localitate în alta, nu le lasă mai mult de zece ore din zi, din care măcar opt trebuie să doarmă. Deci… un alt motiv ca nici persoanele cu licenţă în această profesie, să nu-şi “risipească” timpul, după părerea lor, cu “aşa ceva”, cu scrisul. Dacă nu-ţi poţi reface integral capacitatea de muncă a organismului, lipsa somnului te face irascibil, şi incompatibil pentru scris, unde ai nevoie de”cap limpede” şi de ce nu, de visare. Cu toate acestea, tema mineritului a incitat pe mulţi. Unii autori au abordat tema, cu toată dragostea, cu multă pasiune pusă în scrierile lor.

S-a dovedit nu odată, că au fost doar lucrări tangenţiale cu această profesie; încercările lor scrijeleau şi mai adânc sărmanele vieţi necăjite ale muritorilor din ţara asta. Scriiturile lor erau doar o însumare a vieţilor minerilor, alăturate celorlalte vieţi sărmane din ţară, formând parcă un stoc al traiului de sărăcie şi nevoi. Toate aceste încercări au fost departe de a exprima ce sunt de fapt, vieţile şi suferinţele minerilor. Intelectualitatea n-a fost interesată de romanele cu mineri fiind doar “vieţi paralele” neintersectându-se cu ale lor niciodată. Minerii neregăsindu-se în cărţile scrise de intelectualii rasaţi au renunţat la ideea aceasta şi chiar la citit. Acolo pe unde nu pătrunde soarele, undele radio sunt neputincioase şi anihilate, zgomotul se “aude” doar transformat în vibraţii ale pământului, în acele locuri orice “poveste” despre mineri are altă valenţă. Ruptă de acolo şi adusă în realitate se transformă în ireal, numai pentru că noi, aici am scos-o din cadru în care s-a născut acea întâmplare, povestită în alt décor decât cel în care s-a petrecut, ea devine o pastişă. De acolo din străfundurile adâncurilor, povestirile, întâmplările lor ale minerilor, câte din ele se pot purta spre Marea Lumină, doar în trăiştile de merinde însoţite de un spot de lumină caracteristic, aduse numai de către acei care le trăiesc şi trăiesc în ele, cu ele, altfel ori cât de mare ţi-ar fi inspiraţia, bunăvoinţa şi pregătirea nu poţi inventa o viaţă imaginativă, care să corespundă viabilului şi nu basmului, situaţie în care s-ar putea să-ţi pierzi subiectul. S-a brodit că Sorin era unul dintre acei “pălmaşi” ai subteranelor- care a împărţit cu minerii aceiaşi viaţă, a suferit alături de ei, dar mai ales a înţeles ce-şi doreau aceştia să transmită societăţii căreia îi aparţin, şi mai ales ce ei doresc ei să transmită urmaşilor de “mai departe”. Şi poate că nici acest lucru n-ar fi fost suficient, sau n-ar fi fost destul pentru Sorin spre a-şi sfida propria teamă, dacă nu ar fi avut în faţă un “stufos” arbore genealogic în branşă căreia, omul nostru, i se credea continuu dator. Acestea erau atuurile care nu permiteau intersecţii sau concurenţe literare cu alţi condeieri. Deci…care invidie?!
Persoana proaspăt intrată în bar, considerată de un ziar local mai “răspicat” din urbea noastră ca; “un stâlp ce reazemă ojeteul”, ziar care nu omite remarca:”cu ochii sclipind de inteligenţă, ori poate de vodcă”, se îndreptă spre masa lui Sorin căutând în mersu-i indecis să-i dea impozantă staturii sale şi oarecare mişcare a trupului pe care şi-o credea mai favorabilă momentului respectiv şi mai puţin alterată de gradele vodcilor. Cu toate că, mai mult de un salut, cei doi n-au schimbat nimic niciodată, se pare că nou intratul, “scriitorul” cu o carte deja scrisă, dorea să-i facă nişte “destăinuiri” maliţioase asupra cărţii, la a cărei lansare, deh, n-a putut veni, lucru parcă intuit de Sorin, după gestica şi dârzenia cu care ţinea să ajungă la masa lui.