S-a dovedit nu odată, că au fost doar lucrări tangenţiale cu această profesie; încercările lor scrijeleau şi mai adânc sărmanele vieţi necăjite ale muritorilor din ţara asta. Scriiturile lor erau doar o însumare a vieţilor minerilor, alăturate celorlalte vieţi sărmane din ţară, formând parcă un stoc al traiului de sărăcie şi nevoi. Toate aceste încercări au fost departe de a exprima ce sunt de fapt, vieţile şi suferinţele minerilor. Intelectualitatea n-a fost interesată de romanele cu mineri fiind doar “vieţi paralele” neintersectându-se cu ale lor niciodată. Minerii neregăsindu-se în cărţile scrise de intelectualii rasaţi au renunţat la ideea aceasta şi chiar la citit. Acolo pe unde nu pătrunde soarele, undele radio sunt neputincioase şi anihilate, zgomotul se “aude” doar transformat în vibraţii ale pământului, în acele locuri orice “poveste” despre mineri are altă valenţă. Ruptă de acolo şi adusă în realitate se transformă în ireal, numai pentru că noi, aici am scos-o din cadru în care s-a născut acea întâmplare, povestită în alt décor decât cel în care s-a petrecut, ea devine o pastişă. De acolo din străfundurile adâncurilor, povestirile, întâmplările lor ale minerilor, câte din ele se pot purta spre Marea Lumină, doar în trăiştile de merinde însoţite de un spot de lumină caracteristic, aduse numai de către acei care le trăiesc şi trăiesc în ele, cu ele, altfel ori cât de mare ţi-ar fi inspiraţia, bunăvoinţa şi pregătirea nu poţi inventa o viaţă imaginativă, care să corespundă viabilului şi nu basmului, situaţie în care s-ar putea să-ţi pierzi subiectul. S-a brodit că Sorin era unul dintre acei “pălmaşi” ai subteranelor- care a împărţit cu minerii aceiaşi viaţă, a suferit alături de ei, dar mai ales a înţeles ce-şi doreau aceştia să transmită societăţii căreia îi aparţin, şi mai ales ce ei doresc ei să transmită urmaşilor de “mai departe”. Şi poate că nici acest lucru n-ar fi fost suficient, sau n-ar fi fost destul pentru Sorin spre a-şi sfida propria teamă, dacă nu ar fi avut în faţă un “stufos” arbore genealogic în branşă căreia, omul nostru, i se credea continuu dator. Acestea erau atuurile care nu permiteau intersecţii sau concurenţe literare cu alţi condeieri. Deci…care invidie?!
Persoana proaspăt intrată în bar, considerată de un ziar local mai “răspicat” din urbea noastră ca; “un stâlp ce reazemă ojeteul”, ziar care nu omite remarca:”cu ochii sclipind de inteligenţă, ori poate de vodcă”, se îndreptă spre masa lui Sorin căutând în mersu-i indecis să-i dea impozantă staturii sale şi oarecare mişcare a trupului pe care şi-o credea mai favorabilă momentului respectiv şi mai puţin alterată de gradele vodcilor. Cu toate că, mai mult de un salut, cei doi n-au schimbat nimic niciodată, se pare că nou intratul, “scriitorul” cu o carte deja scrisă, dorea să-i facă nişte “destăinuiri” maliţioase asupra cărţii, la a cărei lansare, deh, n-a putut veni, lucru parcă intuit de Sorin, după gestica şi dârzenia cu care ţinea să ajungă la masa lui.