Nimeni n-a cerut să se nască, dar odată născut are o certitudine: moartea

De duminica Tomi, parcă şi Bunul Dumnezeu şi-a arătat toată milostenia pentru acei oameni, ce cu sufletele îndurerate se îndreptau spre lăcaşul de rugăciune. Era noros, dar nu ploua şi era cald.
Imboldul firesc al sătenilor de-a porni la biserică trăda dorinţa lor de smerenie şi rugă, de-a se bucura de sosirea primăverii. Probabil că şi bucuriile uneori sunt mai multe, de regulă, cum se întâmplă şi cu necazurile. În această duminică în satul lor aveau şi preot. El slujea la mai multe biserici din aceste localităţi mici. Ca bucuria să fie pe de-a-ntregul împlinită, în această Sfântă Zi era Hramul Sfintei Biserici de aici.
Mai era puţin timp până la începerea Sfintei slujbe, timp folosit de întreaga suflarea a satului pentru a punea flori şi spunea rugăciuni pentru BUNII lor, trecuţi dintre noi şi-şi “făceau odihna” în cimitirul satului de lângă biserică. Râul de rugăminţi şi de jale petrecute la căpătâiul lor, al celor care ne-au dat viaţa şi ne-au îndrumat vieţile, ar fi fost mai suportabile sau mai stăpânite dacă înseşi timpurile ce le trăim acum n-ar fi de plâns. Întotdeauna greul cade pe cei oropsiţi, tot pe acei a căror viaţă n-a fost niciodată un răsfăţ Familiile cu mulţi copii, bătrânii şi alţii loviţi de soartă. Ca şi cum sărăcia nu era destulă şi destul de greu de suportat, s-au mai găsit şi “unii” care au “descoperit” că aici în ţară mai trăiesc şi alte naţii, şi alte religii, motive de care se cramponează pentru a dezbina, iar ei grăbindu-se ca din această vrajbă, semănată „involuntar” să culeagă roadele bucuriei, împingându-i pe unii în necaz, în supărare, până la disperare.
Eram doar la doi ani de la revoluţie şi încă ne mai domina acea stare stranie de închistare şi o recrudescenţă a nu demult apusei frici.
Colindând micul cimitir de lângă biserică, lecturând inscripţiile de pe o cruce sau alta, mi-am simţit sufletul oarecum uşurat.

Mi-am dat seama că această liniştire nu era dobândită în urma rugilor depuse de un cunoscut sau altul ci, pentru că citind pe cruci, am sesizat că erau foarte frecvent folosite cuvintele: bunul, dragul, iubitul. Cât de bine ar fi dacă şi în viaţa de zi cu zi am folosi asemenea cuvinte la adresa oamenilor şi nu… altele. În cimitirul acesta erau înmormântaţi oameni de toate naţiile, de ambele sexe şi confesii diferite. Erau înmormântaţi de-a valma şi se pare că nimeni nu suferea de nimic din acest motiv, chiar dacă erau “vecini”. Se pare că aici era unicul loc unde nu mai exista duşmănie. Vremuri de plâns…
Adjectivul de: “drept”, “om drept” caracterizează un om cinstit, onest care poate judeca imparţial, face dreptate. Oare acuma oamenii aceştia, care suntem, am putea fi “drepţi” şi în viaţă nu numai când moartea ne “îndreaptă”? Să fi uitat unii că în scurgerea vieţii noastre trebuie să ne manifestăm şi în clipele de iubire, toleranţă, de dragoste faţă de aproapele nostru? Se poate uita chintesenţa vieţii? Cu asemenea lacrimi pe suflet ne îndreptam cu de toţi sătenii spre uşa bisericii unde, cu aleasă smerenie şi pioşenie, îşi doreau să asculte sfânta slujbă, măcar atunci când aveau posibilitatea, o dată la două săptămâni.
Vorbele preotului, care începuse deja slujba, pogorau în sufletele fiecăruia. Mirenii, parcă solidari cu TOMA NECREDINCIOSUL, erau contrariaţi de turnura vieţii lăsate de Dumnezeu acestui martor al SĂU, care a certificat învierea lui ISUS în faţa muritorilor, faptul că şi-a manifestat îndoiala, neîncrederea spre lucrurile care nu pot fi determinate prin cele cinci simţuri cu care Domnul a înzestrat fiinţa umană. I-a fost hărăzită o moarte groaznică, în India, fiind spânzurat cu capul în jos.
Toate acestea erau spuse de preotul care predica cu ochii închişi, imaginându-şi probabil scenele petrecute cu aproape două mii de ani în urmă. Atunci când se întâmpla să deschidă ochii, îşi rotea capul în aşa fel încât aveai impresia că-şi fotografiază enoriaşii. Slujba era completată “în răspunsuri” date de patru seminarişti care, prin valoarea vocilor lor, creau senzaţia de împlinire şi înălţare ca dintr-un cor întreg. A fost o slujbă cu ridicare de paos, realizată cu foarte mare simţire şi pasiune de către acest preot în prag de pensionare.

Era vizibil faptul că preotul îşi cunoştea auditoriul, şi ca număr şi ca valoare, el remarcând mulţi “străini” printre mirenii săi la slujba Domniei Sale, oameni veniţi aici cu prilejul “ridicării de paos” întru memoria şi odihna unei tinere mame de curând decedate. Profitând de acest prilej, preotul s-a întrecut pe sine spre bucuria întregului auditoriu. După toate acestea, după rugile înălţate Atotputernicului pentru sufletul răposatei, ne-am îndreptat din nou pentru a spune “un Tatăl Nostru” la mormântul defunctei, păstrând pioasa reculegere a celor din jur. Apoi, împreună cu ceilalţi, ne-am retras din micul cimitir, unde ca în orice ţintirim de altfel, se găsea o criptă mai arătoasă. Numele de pe cruce îmi aducea aminte de “ei”, de răposaţi care cu puţin timp în urmă erau “cineva” în zonă, acum lumea din sat, trece nu numai pe lângă cripta acestei familii, dar nici celor care mai trăiesc din acea familie, nimeni nu le spune nimic. Nu-i văd, de parcă nici n-ar exista. Într-un târziu s-a aflat cineva care totuşi i-a salutat. Un sătean, parcă intuind nedumerirea mea, mă bate pe umăr spunându-mi:
– Îs veri domnule… şi plecă în treburile lui.
Ţăran fiind la origini, întâlnirea cu “ţara”, cu satul îmi dădea o stare specială, care evident era vizibilă, trăire care se manifesta cu putere asupra comportamentului meu, având posibilitatea de a-mi ştergea din minte şi suflet tot stresul acumulat într-o săptămână de lucru. Mă simţeam ca în familie, ca între ai mei protejat şi dorit, exact ca o întregire a familiei după lungi perioade de despărţire. Ieşind din cimitir şi regrupându-ne pe familii, pe grupuri, se făceau remarci la slujba deosebită oficiată de bătrânul preot.
Buia Toma, gazda noastră pentru acea zi şi la acele evenimente, a avut o replică:
– Ca beneficiar statornic al acestor slujbe oficiate de acest preot, pot să mă pronunţ că este un destoinic apostol al nostru şi a celorlalte sate care beneficiază de serviciile dânsului. Problema care s-a născut şi care este descurajantă a apărut atunci când tatăl meu, care este unul din ctitorii acestei biserici, ca şi alţi taţi de-ai noştri care au purces la construcţia actualei biserici. Dânşii nici nu au conceput să facă biserică numai după câtă populaţie are cătunul nostru. Au cutezat ca biserica noastră să fie cel puţin la fel de mare şi arătoasă ca bisericile din satele vecine. Ambiţia lor a întrecut cu mult posibilităţile satului nostru, sat care-i cel mai mic dintre satele din jur.