De ziua lui, am fost si eu invitat la Aurel. “Schimba prefixul”, implinea 50 de ani si-a zis ca o mai face odata lata, c-apoi cine stie ce-o mai fi? Cadoul n-a fost asa greu de ales, m-am descurcat usor. Ma deranja faptul ca am uitat sa-l intreb cine mai vine, ca sa nu patesc ce am mai patit la o nunta cand m-am intalnit cu tot cartierul, iar la alta nu am intalnit nici un cunoscut, dar absolut nici unul. Mi-am zis sa-i fac si eu o surpriza sa-l iau pe Andrei cu mine. Acest tip, Andrei, caruia toti ii ziceau “minerul” sau ceva asemanator, lucra de fapt pe un santier de constructii, ca mecanic de utilaj terasier sau asa ceva. Era un tip foarte sociabil, trecut prin multe, destul de destept si totodata imprevizibil. Aurel “si-a luat” pamantul parintilor inapoi si voia sa se retraga la tara. La varsta asta, cu ceea ce a mai adunat, cu ce puteri mai are, cu ceea ce mai stie din carti, doreste sa-si faca o ferma. Are el asa, o idee fixa…si vrea sa si-o puna in aplicare. Fiecaruia ne vine odata vremea sa ne demonstram noua insine de ce suntem in stare, de ce suntem capabili. Incertitudinile fiind spulberate, a venit vremea ideii, sa fie infaptuita…Pentru aceasta idee, zicea el, avea nevoie de un specialist. Nu a specificat ce fel de specialist, dar mi-am dat seama ca unui intelectual “de meserie” nu i-ar strica o cunostinta cu un om cu picioarele pe pamant, care toata ziua se izbeste de realitatile lumii, bune sau rele, dar care-i mereu pe “faza” si e bine informat. Casa, sau ceea ce-si dorea Aurel sa construiasca, i-ar fi putut-o defini sau cel putin schita Andrei, care nu stiu daca a lucrat vreodata in mina, dar la constructii se pricepea de minune. In plus as fi avut si eu “omul meu” la aceasta petrecere, si implicit, si Aurel. Deci, am vorbit cu Andrei iar el a fost de acord, urmand sa ne intalnim inainte de-a pleca la Aurel, la mine acasa. Asteptand, ma gandeam la el. Eram vechi prieteni. Eu m-am nascut aici, in acest municipiu de pe Somes, el era venit dintr-o localitate miniera. De fapt, el zicea ca taica-sau lucrase in mina, dar despre el multe lucruri nu prea stiu… Oricum, noi ne intelegeam bine si ne completam reciproc. Ce m-a atras la el era faptul ca, de fiecare data cand ma insotea undeva, era plin de surprize si ii fascina pe toti din preajma. La o aniversare, una din perechi a venit insotita de copilul lor. Un prichindel simpatic.

Nimic deosebit, dar cum unele mame tin sa demonstreze cat ii este de deosebita progenitura, cat de destept si de dotat este copilul ei, il pune sa-si debiteze tot repertoriul – sa recite, sa cante, ce mai…sa se dea in spectacol. Mama copilului nu-si dadea seama ca de fapt ea era cea care devenise ridicola. Doamne, trista mai poate fi viata cand vezi un om sau o femeie, cu cunostinte de gradinita! Dar ma rog… daca ei nu-si dau seama, noi ce putem face?! In timpul “spectacolului” Andrei se retrasese pe o veranda, iar atunci cand eu l-am gasit, el fuma.
– Ce faci aici?
– Nu multe…ma gandesc si eu…la pusti.
– Sa nu incepi si tu. A pus-o la punct gazda, pe maica-sa.
– Vai de mine, dar nici prin cap nu-mi trece asa ceva…pur si simplu ma gandeam la pusti…
– Dar ce gandeai tu “pur si simplu” despre pusti?
– Acolo, de unde “ma trag” eu, stii, in fostul nostru raion, poezia “Catelus cu paru cret” nu se cunostea.
– Cum adica? Cum nu se cunostea? Doar nu era vreo opera interzisa de raposat?
– Ma faci sa rad! Era o enigma pe care, traind pe acele meleaguri, ma gandeam s-o dezleg. Acum si de aici, nu cred ca mai pot face ceva. Era un lucru formidabil de interesant, nu numai pentru mine, poate chiar pentru tara…
– Mai, Andrei! Noi am pornit de la “Catelus cu parul cret” si acum tu ii tragi cu natia? Poate cu Europa…sau chiar cu toata lumea! Sa fim seriosi!
– Vezi tu, cu toate ca esti in pragul celor 50 de ani, esti totusi un copil. Numai copiii sunt ca tine. Pun intrebarile lor si nu-i intreseaza raspunsul, ci numai sa te oblige pe tine sa le satisfaci o pofta a lor. Ceea ce spuneam eu ca-i interesant, daca ai dori sa auzi despre ce este vorba, nu cred ca o sa fi de alta parere. Asa ca asculta-ma!
– Bine, bine! Nu am vrut sa-l supar pe Domnul. Desarta-ti traista.
– Multumesc! Deci reiau… In vremea cand noi faceam scoala elementara, daca-ti mai aduci aminte, poetul Cosbuc era interzis de “fratii nostri mai mari de la Rasarit”! Din cate am aflat, pe atunci a fost interzis tocmai pentru poezia “Poetul” cu acel: “Sunt suflet in sufletul neamului meu/ Si-i cant bucuria si-amarul“. Motivatia era ca poezia-i prea nationalista si nu cadreaza cu Internationalismul proletar. Asa ca … “Jos cu Cosbuc”! Pe cand frecventam gradinita, cunosteam multe poezii dar nimeni nu mi-a spus ca-s scrise de Cosbuc. Nu stiu daca populatia din acea zona a facut acest lucru din solidaritate cu poetul, din alte considerente, sau ca poetul s-a nascut “firesc” in asemenea tip de populatie, care-l considera parte sufleteasca a fiecaruia. Ce sa-ti povestesc… Poezia marelui Cosbuc – pana eu am ajuns la scoala – nu era cunoscuta ca avand un autor…noi copiii credeam ca este poezie …“populara” .
Cantecul meu de leagan a fost “A venit un lup din crang” (cantec). Daca nu adormeam eu sau fratii mei mai mici, mama ne canta un alt cantec stiut de ea “Numai una” si alte poezii scumpe celor de acolo si nicicand cantate… Fenomenul pierderii laptelui de catre mame, situatie frecvent intamplata la mamele muncitoare si sarace, momentele acelea erau deosebit de bine prinse in “El Zorab”.

De cele mai multe ori, la sarbatori se cantau tot cantecele lui, romantele lui bine cunoscute. Sa nu mai pomenesc ca atunci cand parintii ne spuneau povesti pe teme istorice, ele se povesteau in versuri, cum ar fi “Decebal catre popor”, “Pasa Hasan” si multe altele, poezii care erau stihurile Poetului nostru. Spuneam ca nu stiu care e cauza adevarata intrucat eu totusi cred ca poetul Cosbuc era “un produs natural” al tarii si al taranului de pe acele meleaguri. Spun asta, dar asa cum iti povesteam mai inainte, toate astea as fi vrut sa fie certitudinea unui om nascut acolo. Horile, pe acolo se numeau “Beri”. Aceasta denumire vine de la un obicei mai vechi. Parintii care introduceau in hora un copil, cand il introduceau in randul oamenilor sarbatoreau un fel de majorat. Tatal fetei cumpara muzica, iar tatal baiatului cumpara butoiul cu bere. La o populatie de cinci-zece mii de suflete, in acelasi timp se faceau mai multe “beri”. Ei bine, la aceste “beri” se povestea toata viata satului, versificata sub forma de strigaturi. Asta era unicul loc de manifestare in versuri si de “opinie publica”… Din versurile lor aflai cum unei tinere sotii, standu-i capul la altul, a facut mamaliga (colesa) fara sare… Iar o alta fata tanara era “Jucausa cu gunoiul dupa usa” sau “Cum stie Ioana a matura, asa barbat fain si-a lua” si multe, multe altele. Regretul este ca pe acea vreme “sculele” de inregistrat nu erau inca. Versurile erau mai bune sau mai slabe, dar de cele mai multe ori ele erau foarte bune. Mai tarziu, cand si eu am pus mana pe o carte de Cosbuc, am fost contrariat. Nu pentru faptul ca poeziile lui nu-mi erau necunoscute, asa cum am crezut, dar foarte multe din strigaturile de la “Beri” erau incluse in poeziile lui. Mai mult, vorbirea, si acum, in satele nasaudene este identica cu acele timpuri folosindu-se mult vorbire inversata in propozitie. Frapant este la poetul Cosbuc ca vorbele, cuvintele obisnuite de zi cu zi ale taranului, pe care el l-a iubit atat de mult sunt aidoma si in poezie. Maiestria lui a constat in folosirea si inaltarea limbii populare la rangul ei cel mai inalt.
Un soc a fost faptul ca eu, pana tarziu, nu am vazut scris numele poetului, si atunci cand l-am vazut pentru prima data m-am simtit frustrat… Tot ce credeam ca-i poezie populara avea un nume… Cosbuc.
– Auzi, Andrei! il intrerup. De fapt ma cam enervase… Am inceput cu “catelusul” si uita-te, tu acum imi faci o dizertatie despre Cosbuc. Si parca m-a ghicit, pentru mine Cosbuc nu a fost niciodata poetul in a carui opera excelam. Acum, sa mor de nu apuc si eu sa-l invat pe Cosbuc, si asta numai ca sa-l dau gata pe Andrei… Dar despre Rebreanu nu zici nimic? il ispitesc eu.
– Nu zic, ca nu este ce zice…
– Hai omule, ca ma dai gata! Ma, daca Cosbuc “al tau” este zeu in satul tau, Rebreanu este un titan in toata Romania… Cum, tu n-ai ce zice?…
– Iar nu ai rabdare! Nu ai nici bunavointa sa ma lasi sa-mi termin fraza. Intre cele doua sate, Hordou si Tarlisua, actualele sate Cosbuc si Rebreanu – observi domnule ca ne-am facut un obicei in a schimba denumirile localitatilor – si in a dezgropa mortii, nu?! Intre cele doua sate, cum iti spuneam, nu sunt mai mult de 60 de kilometri. Ei bine, Rebreanu este si ramane o enigma pentru noi, localnicii. Aceasta enigma se refera la faptul ca romanul “Ion” putea fi scris in orice sat nasaudean si chiar in mai multe variante. Pentru oamenii de acolo, unde pamantul este atat de putin, fara a folosi nici o metafora, o palma de pamant inseamna doi stiuleti, nu vorbe.