Arhiva pentru » March, 2009 «

March 31st, 2009 | Scriitor:

“Fii fericit cat poti si sufera cat trebuie”

Toma G. Rocneanu – un prozator care innobileaza mineritul prin dragoste

Toma G. Rocneanu este printre putinii, daca nu singurul scriitor contemporan, care abordeaza tema mineritului, altfel decat am fost obisnuiti sa o cunoastem.
Demersul sau epic innobileaza munca si oamenii adancurilor, dintr-o perspectiva larga, tandra si in acelasi timp nepartinitoare. Fie si numai din acest motiv, ortacii maramureseni, si nu numai, i-ar putea fi recunoscatori, asa cum recunoscatori i-ar putea fi toti cititorii, mai ales din tagma politica, obisnuiti cu prejudecatile de tip “mineriade”.
“Breasla lor, a minerilor este o societate mai aparte, minerii fiind oameni cu un real simt al dreptatii si cu o opinie publica puternica…” noteaza undeva autorul. Romanul de fata, prin personajul sau principal, Todut, ne poarta intr-o lume parca iesita de pe icoanele de sticla ale ardelenilor, intr-un peisaj aspru, dar umanizat de oamenii lui, cu toate avatarurile unei vieti-calvar, a unei vieti care, daca nu sti s-o imbratisezi, te sufoca ea, iremediabil. Este urmarita copilaria eroului petrecuta intr-un spatiu arhaic si modern totodata, dintr-o asezare minereasca de la poalele muntilor Rodnei, pana la implinirea profesionala. Accentul este insa pus pe sentimentul biblic, parca: Daca dragoste nu e, nimic nu e! Ca si in romanele anterioare, autorul urmareste viata oamenilor adancurilor, de la minerul simplu la director general, cu obiceiurile specifice acestora, dar mai ales viata afectiva’ a personajelor. Finii rosu al cartii este insa cea a iubirii ca realizare plenara, dincolo de iluzii, dezamagiri. Nimic nu este gratuit in proza lui Toma G. Rocneanu. Scriitura este fireasca, fara inflorituri stilistice, verbul curge lin sau tumultuos in functie de starea sufleteasca a eroilor.
Autorul are stiinta zicerii, fara a fi ostentativ, fara a cauta sa revolutioneze limbajul literar, fraza este sfatoasa, batraneasca, adica inteleapta, grava; filosofia celui pentru care eternitatea se opreste la gura minei, sau nu se mai opreste niciodata. Cartea, in acelasi timp poate fi considerata si un document literar, sunt urmarite obiceiurile, traditiile lumea pre si post decembrista, morala, educatia, inclusiv micile meschinarii ale politicii locale. Intr-un cuvant, un roman care ne obliga sa-i privim pe mineri cu alti ochi, cei ai afectiunii si intelegerii.
Ion Burnar
Amintirile care-1 seduceau mai mult pe Todut, in aceasta linistita dupa amiaza, erau intamplari din copilarie. Si cati nu ne intoarcem cu nostalgie si placere la frapanta noastra copilarie? Linele dintre ele, erau vesele, copilaresti in adevaratul sens al cuvantului, altele grave, cu repercusiuni in dezvoltarea ulterioara, a fostului copil. Toate sunt amintirile noastre, toate ne-au calauzit, intr-un fel sau altul, viitorii pasi, viitoarele actiuni…
Acum, in acest moment, il obseda o intamplare mai aparte.
S-a intamplat cam pe la varsta de zece ani… Locuiau intr-un sat de munte. Taica-sau lucra in mina, la trasul vagonetelor cu calul. De avut, aveau doi cai, dar in mina, foloseau doar unul cate o saptamana, dupa care-1 schimbau, cu celalalt, altfel calul orbea.
Asa se face, ca pe langa casa, intr-o saptamana aveau un cal, iar in cealalta saptamana altul, cu ei rezolvandu-si problemele gospodaresti ivite intre timp.
intamplarea despre care-i vorba, s-a derulat intr-o toamna tarzie, asteptand ninsoarea ce urma sa cada peste sat. Acolo, in acel sat de munte, cand ninge, muntenii asteapta… Asteapta sa vada cate zile va ninge… Cat de mare va fi stratul de zapada…

Categori - citeste on line: acestia li-s sefii  | Tags: , ,  | Comments off
March 31st, 2009 | Scriitor:

Asteapta sa vada, daca pe acel strat de zapada, se va putea merge cu sania sau cu caruta… Asteapta sa vada, ce pot duce, lemne sau fan pentru animale… Asteapta…
Cum ninsoarea le cam inchide drumurile, mai sparg cate un lemn pe langa casa, ingrijesc animalele si… iar asteapta… Aceasta asteptare, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai stresanta, mai surescitanta, mai ales pentru familiile care au locuintele izolate, la poalele dealurilor. Pentru ei, asteptarea aceasta, nu-i o asteptare propriu-zisa, ci-i o munca febrila, un tumult de pregatiri, obligatorii in astfel de conditii. Dupa ce va cadea zapada, lupii nu vor intarzia sa se arate. Plapuma pufoasa, care le-a ascuns si ultimele resurse de hrana, le da cutezanta, ii impinge spre sat, spre curtile oamenilor. Celelalte salbaticiuni ale padurii s-au adapostit deja de frig si acum ierneaza. Numai lupii nu-si pot ostoi foamea lor fara leac. Nu va trece, mult si vor cobora in sat. La atatea pregatiri facute de sateni, si lupii isi fac propriile pregatiri. Daca dispui de o mai buna perspectiva, poti vedea chiar si ziua, cum se aduna in haite, se organizeaza si pregatesc, navalirea peste sat. La inceput timizi, pe masura ce zilele se scurg, pe inserat, se apropie castigand teren, pas cu pas, devenind din ce in ce mai indrazneti, mai amenintatori, mai sfidatori, feroci chiar. Acum incep sa supravegheze ei, satul. Pandesc cate o oaie ratacita, vreun caine scapat din lant sau orice animal ce le-ar putea prinde si potoli foamea. Daca nu apare nici un animal si n-au alta sansa de-a manca, se apropie de gospodariile oamenilor, de sat, atacand prima data gospodariile mai izolate. Daca zapada este mare si tine mai multe zile, saptamani, haitele de lupi flamande ataca satul in plina zi, aruncandu-se asupra lui, cu o ferocitate iesita din comun. in asemenea cazuri satenii isi lasa cainii dezlegati, altfel ramane numai lantul din ei. in lant, cainele nu are libertate de miscare si lupta cu lupii devine inegala, fiind o prada usoara pentru lupii infometati. Atunci cand toti cainii satului sunt dezlegati si lupta se da intre ei si lupi, oamenii nu-i pot proteja, intrucat statura si urletele “combatantilor” sunt identice, singura diferenta intre ei, sunt ochii lupilor, ochi care noaptea sunt rosii, sticlosi. Cine-i vede indreptati asupra lui are senzatia ca-i “prins intre faruri”, senzatie ce-ti ingheata sangele in vene, ingrozindu-te.
Oamenii nu intervin in luptele dintre caini si lupi, chiar daca si-ar invinge groaza

aceasta si ar avea posibilitatea de-a lupta cu lupii. Nu intervin de teama de-a nu-si omora proprii caini, intr-o invalmaseala unde ambele echipe poarta acelasi “echipament”.
Lupta aceasta-i in mana Destinului, care va hotara invinsii si invingatorii. Se cunosc cazuri cand, spre bucuria tuturor, au invins cainii, dar s-a intamplat ca a ramas intregul sat fara caini si nu tare demult s-a petrecut aceasta, cu circa trei ani in urma. Ca sa-ti cumperi un caine bun, trebuia sa dai trei, patru oi pe el, si dai, ca intr-un sat de munte, cainele nu-i un decor, un tablou caruia sa-i admiri frumusetea, ci-i cel mai sensibil si credincios aparator al familiei si a bunurilor tale.
A sosit timpul cand lupii ne vor “vizita”. Noi suntem primii in “calea lor”. La caderea serii asteptam. ii vedem deja dand tarcoale pe Magura Ducului. Sunt vreo saisprezece. Ne privim unii pe altii, parca etalandu-ne fortele. Este privirea boxerilor, inainte de meci.
Probabil savuram ultimele clipe de liniste, inainte de dezlantuirea ostilitatilor. Priviri iscoditoare, impresionante si cat se poate de inspaimantatoare, feroce chiar si totodata dominante, pentru a inspira frica fata de adversar, in lupta ce se va dezlantui in urmatoarele clipe. Asa eram in acele momente si noi. Fiind “asezati” cu casa sub deal era de inteles, ca aici va fi “prima incercare”. De doua saptamani de cand a inceput sa ninga, tata nu a contenit cu pregatirile. A reparat si a intarit staulul, unde ne tineam ziua si, uneori chiar noaptea, oile, cand nu era zapada. Acum, seara de seara le inghesuiam in sura. Am scos carul afara si am bagat oile. Calul era in grajd si era bine inchis. La usi aveam broasca nu ivar si usile erau facute ca la oricare casa, nu ca la grajduri. Au fost cumparate din targ de la “tamplaria de binale”, ca si caii sa se “simta bine”. Mie mi-ar fi placut ca usile sa fie si la noi la fel ca si la vecinii nostri, din scanduri simple, dar tata n-a vrut nici sa auda asa ceva.
in zilele obisnuite as putea zice ca “serviciul” inchiderii animalelor era al meu, acum inchidea numai tata. El verifica usile, geamurile si apoi facea un inconjur imprejurul gospodariei noastre, controland totul si eventual observand ce mai trebuia facut. Se prevedea o noapte geroasa…

Categori - citeste on line: acestia li-s sefii  | Tags: ,  | Comments off
March 31st, 2009 | Scriitor:

A dat drumul cainelui din lant si i-a lasat hrana uscata in tarnat. Iarna cainelui nu-i trebuia apa. Manca zapada. S-a inserat… Am aprins lampa si am cinat. Dupa cina servita in liniste, intr-o atmosfera coplesitor de grea, de asteptare si de neprevazut, ne-am dus Ia culcare. Din timp tata isi pusese toporul langa usa, iar la iesire avea pregatit un drug de fier. Toate aceste pregatiri ma ingrozeau si, cu o dorinta incomensurabila, asteptam ca totul sa se termine o data, sa treaca aceasta incercare peste noi, cu bine, sa ne linistim si noi. Uneori, vecinii si alti oameni din sat se ajutau unii pe altii, dormind impreuna si intampinand haita cu forte sporite, protejandu-se reciproc, reusind sa spulbere lupii. Cativa flacai s-au anuntat sa vina sa-1 ajute pe tata, dar dumnealui nu a vrut motivand ca pregatirile facute sunt bune si lupii nu vor putea sa ne faca nici o stricaciune. in plus, haita era rupta in doua si in acest caz ar putea ataca din mai multe parti, fiind vulnerabile mai multe gospodarii din sat. Tata considera ca nu avea nici un drept ca altii sa-i apere avutul, in timp ce lupii le-ar putea dijmui propriile avutii. ; Astfel am ramas singuri in fata haitei. Tata s-a pus in pat imbracat. Era de veghe… Dupa preparativele facute de tata nu puteam avea surprize. Geamurile aveau obloane si la casa si
la grajd, v-am spus doar ca erau cumparate de la “binale”, facute de meseriasi, nu de niste gospodari oarecare. Cu toate acestea, asupra casei s-a lasat o tacere grea, de parca ar fi coborat un nor in sufletul nostru. Am atipit… Dupa un timp il aud pe tata ca se ridica din pat… De afara se auzeau niste nechezaturi si fornaitori ale calului si alte zgomote ciudate, provenite de la nelinistea tuturor animalelor, in preajma pericolului. Simteau primejdia ce se apropia. Pe oblonul usii se auzeau zgarieturi si un schelalait usor. Tata a pus mana pe topor, a deschis brusc usa, cainele i-a trecut printre picioare, intrand in casa, iar unul din cei doi lupi care-1 urmarea se prabusea pe scari, injumatatit de toporul tatei. Al doilea abia a fost atins si cainele din casa a sarit pe el sa-1 sfasie… in capul scarii vreo trei lupi dezmembrau lesul ucis de tata. Mirosul sangelui cald ii innebunea. Acum se luptau intre ei cu inversunare, pentru a dobandi o halca mai mare din confratele lor ucis. Priveam la ei inmarmurit. N-au trecut nici cinci minute si din lupul mort ramasese doar halca. in curte, un lup mai batran s-a ridicat in doua labe pe usa de la grajdul cailor si apasa pe maner, ca un om. M-am cutremurat la gandul ce s-ar fi intamplat daca usa n-ar fi fost inchisa cu cheia. Mai mult ca sigur ca lupul ar fi intrat la cal. Se parea ca ospatul nu a fost destul de bogat… Lupilor le mai era foame…
– intr-adevar, zice tata, nu s-au saturat numai cei tineri, lupii cei batrani nu mananca orice, le trebuie inca ceva !
Haita condusa de lupul cel batran dadea tarcoale surii si grajdului. Inspectau totul, pentru a mai gasi ceva de mancare. Dupa un timp vazand ca nu mai pot manca nimic, oarecum plictisiti de insucces s-au retras, incet, foarte incet, incat aveai impresia ca ne pandesc orice greseala. Tata a lasat cainele afara, a aruncat apa fierbinte peste urmele lasate de lupi in timpul luptei si apoi ne-am culcat linistiti… in aceeasi noapte lupii nu ataca de doua ori, in acelasi loc…
Todut se uita la ceas, isi dadea seama ca-i tarziu. Se facuse tarziu si sotia sa nu sosise inca acasa de la serviciu. Sotia lui, iubita lui se lasa asteptata… Oare exista un motiv? Oare s-a intamplat ceva ? Va mai astepta putin si apoi va incerca “s-o prinda” la telefon, sa vada despre ce este vorba. Se gandea cu dragul omului care a petrecut multi ani din viata impreuna cu cea pe care o iubeste. Cu aceea pe care credea ca a ales-o. Mult mai tarziu si-a dat seama ca de fapt nu barbatii isi aleg sotiile – orgolii ranite -, ci femeile isi accepta barbatul, lucru nu prea magulitor pentru un BARBAT…
Todut isi amintea de-o lectie de zoologie. Profesorul le explica cum omul preistoric a reusit sa imblanzeasca unele animale si pasari, devenind domestice, printre acestea numarandu-se calul, porcul, gainile si ce o mai fi la casa omului. Singurul animal salbatic care 1-a acceptat el pe om a fost pisica. Nimeni nu se poate lauda ca a imblanzit o pisica. Cam asa stau si barbatii cu alesul nevestei…
Todut, ca orice barbat si alaturi de toti barbatii din lume, credea ca el…
Dar mai bine sa vedem o intamplare din cele vremi trecute, cand celelalte scoli erau deja inchise si doar liceul lor, unde se dadea bacalaureatul, mai avea portile deschise.

Categori - citeste on line: acestia li-s sefii  | Tags: ,  | Comments off