Asteapta sa vada, daca pe acel strat de zapada, se va putea merge cu sania sau cu caruta… Asteapta sa vada, ce pot duce, lemne sau fan pentru animale… Asteapta…
Cum ninsoarea le cam inchide drumurile, mai sparg cate un lemn pe langa casa, ingrijesc animalele si… iar asteapta… Aceasta asteptare, pe zi ce trece, devine din ce in ce mai stresanta, mai surescitanta, mai ales pentru familiile care au locuintele izolate, la poalele dealurilor. Pentru ei, asteptarea aceasta, nu-i o asteptare propriu-zisa, ci-i o munca febrila, un tumult de pregatiri, obligatorii in astfel de conditii. Dupa ce va cadea zapada, lupii nu vor intarzia sa se arate. Plapuma pufoasa, care le-a ascuns si ultimele resurse de hrana, le da cutezanta, ii impinge spre sat, spre curtile oamenilor. Celelalte salbaticiuni ale padurii s-au adapostit deja de frig si acum ierneaza. Numai lupii nu-si pot ostoi foamea lor fara leac. Nu va trece, mult si vor cobora in sat. La atatea pregatiri facute de sateni, si lupii isi fac propriile pregatiri. Daca dispui de o mai buna perspectiva, poti vedea chiar si ziua, cum se aduna in haite, se organizeaza si pregatesc, navalirea peste sat. La inceput timizi, pe masura ce zilele se scurg, pe inserat, se apropie castigand teren, pas cu pas, devenind din ce in ce mai indrazneti, mai amenintatori, mai sfidatori, feroci chiar. Acum incep sa supravegheze ei, satul. Pandesc cate o oaie ratacita, vreun caine scapat din lant sau orice animal ce le-ar putea prinde si potoli foamea. Daca nu apare nici un animal si n-au alta sansa de-a manca, se apropie de gospodariile oamenilor, de sat, atacand prima data gospodariile mai izolate. Daca zapada este mare si tine mai multe zile, saptamani, haitele de lupi flamande ataca satul in plina zi, aruncandu-se asupra lui, cu o ferocitate iesita din comun. in asemenea cazuri satenii isi lasa cainii dezlegati, altfel ramane numai lantul din ei. in lant, cainele nu are libertate de miscare si lupta cu lupii devine inegala, fiind o prada usoara pentru lupii infometati. Atunci cand toti cainii satului sunt dezlegati si lupta se da intre ei si lupi, oamenii nu-i pot proteja, intrucat statura si urletele “combatantilor” sunt identice, singura diferenta intre ei, sunt ochii lupilor, ochi care noaptea sunt rosii, sticlosi. Cine-i vede indreptati asupra lui are senzatia ca-i “prins intre faruri”, senzatie ce-ti ingheata sangele in vene, ingrozindu-te.
Oamenii nu intervin in luptele dintre caini si lupi, chiar daca si-ar invinge groaza

aceasta si ar avea posibilitatea de-a lupta cu lupii. Nu intervin de teama de-a nu-si omora proprii caini, intr-o invalmaseala unde ambele echipe poarta acelasi “echipament”.
Lupta aceasta-i in mana Destinului, care va hotara invinsii si invingatorii. Se cunosc cazuri cand, spre bucuria tuturor, au invins cainii, dar s-a intamplat ca a ramas intregul sat fara caini si nu tare demult s-a petrecut aceasta, cu circa trei ani in urma. Ca sa-ti cumperi un caine bun, trebuia sa dai trei, patru oi pe el, si dai, ca intr-un sat de munte, cainele nu-i un decor, un tablou caruia sa-i admiri frumusetea, ci-i cel mai sensibil si credincios aparator al familiei si a bunurilor tale.
A sosit timpul cand lupii ne vor “vizita”. Noi suntem primii in “calea lor”. La caderea serii asteptam. ii vedem deja dand tarcoale pe Magura Ducului. Sunt vreo saisprezece. Ne privim unii pe altii, parca etalandu-ne fortele. Este privirea boxerilor, inainte de meci.
Probabil savuram ultimele clipe de liniste, inainte de dezlantuirea ostilitatilor. Priviri iscoditoare, impresionante si cat se poate de inspaimantatoare, feroce chiar si totodata dominante, pentru a inspira frica fata de adversar, in lupta ce se va dezlantui in urmatoarele clipe. Asa eram in acele momente si noi. Fiind “asezati” cu casa sub deal era de inteles, ca aici va fi “prima incercare”. De doua saptamani de cand a inceput sa ninga, tata nu a contenit cu pregatirile. A reparat si a intarit staulul, unde ne tineam ziua si, uneori chiar noaptea, oile, cand nu era zapada. Acum, seara de seara le inghesuiam in sura. Am scos carul afara si am bagat oile. Calul era in grajd si era bine inchis. La usi aveam broasca nu ivar si usile erau facute ca la oricare casa, nu ca la grajduri. Au fost cumparate din targ de la “tamplaria de binale”, ca si caii sa se “simta bine”. Mie mi-ar fi placut ca usile sa fie si la noi la fel ca si la vecinii nostri, din scanduri simple, dar tata n-a vrut nici sa auda asa ceva.
in zilele obisnuite as putea zice ca “serviciul” inchiderii animalelor era al meu, acum inchidea numai tata. El verifica usile, geamurile si apoi facea un inconjur imprejurul gospodariei noastre, controland totul si eventual observand ce mai trebuia facut. Se prevedea o noapte geroasa…