Domnilor, asta este situaţia. Nu are rost şi cred că nimeni n-ar încerca măcar să analizeze acest lucru. Este deja omologat şi chiar se poartă. La început, ca de fiecare dată când apare ceva nou, nu s-a sesizat fenomenul care astăzi, uite că, a devenit o modă. De fapt poate că este tendenţios să spunem aşa ceva, dar dacă urmăreşti evoluţia umană cu sau fără Darwin (am auzit că acesta este mort demult) sunt sigur că această amprentă este foarte vizibilă la fiecare specimen şi devine o modă sau poate o tendinţă socială. Pe undeva, probabil este această tendinţă feroce care să ne permită să spunerm’Tu ştii cine-s eu?!” Când eram copil şi eu foloseam această minunată propoziţie, destul de des, dar numai atunci când “prietenii” erau foarte decişi a mă căsăpi, cu aceste vorbe le aduceam aminte că mama avea casa plină de copii, fraţii mei, şi s-ar putea să facem schimb de “corecţii”. Propoziţia aceasta avea farmecul de-a linişti “nervii” partenerilor dejoacă şi ne luam… de altele.
Desigur că fiecare îşi doreşte mai mult, mai bun, mai uşor “de procurat”. Am putea spune că acestea sunt dorinţe fireşti şi este normal ca fiecare să-şi dorească un trai mai bun. Ce este foarte ciudat, după ce, anumite persoane, care au reuşit în această viaţă să-şi potolească burta proprie, după pofta inimii, după ce a reuşit ca gipul lui să-i facă umbră “Daciei” vecinului, care are şi el o “căsuţă” la care cu greu ajungi fără scări de pompieri, orgoliul individului şi setea lui de-a “pulsa” înaintea tuturor, îl duc până acolo, să dea o petrecere, cu toate că el în alte condiţii n-ar cheltui pe viitorii musafiri o ceapă, dar cum altfel să le arate baia lui cu Jacuzzi, piscina, deoarece gardul făcut de el, este ca la casele nemţeşti de altădată, din cărămidă şi-s înalte de 3 metri. Aşa că oamenii neputând să-i sară gardul, ori să-şi petreacă ochii prin el, trebuie să-i bage în curte, în casă. îl cam costă ceva pe individ ca să le vadă mutrele invitaţilor când vor vedea cât de bine este aranjat şi ce lucruri frumoase a adunat, ce tablouri are. Mai greu i-a fost cu cărţile. Spunea cineva că într-o lungime de metru “merg” 42 de volume. Aşa că şi-a luat, şi el acolo, zece metri liniari de cărţi… să fie!
A venit şi ziua în care şi-a primit musafirii, când a constatat ce rău a făcut, trăgănând atât de mult acest lucru, ca acuma să audă în propria-i casă că : “la cutare jacuzzii e zidită, că la ceilalţi era de-o culoare mată, că…” Asta este dacă s-a tot răzgândit şi uite că azi, mâine vor fi cartiere de vile şi oraşe de vile, ocazie în care el va deveni un cvasinecunoscut. Aştia-s ca oile, ce vede la unul şi ceilalţi se i-au după el. Dar omul nostru mai avea un as în mânecă. Va mai face încă o facultate. S-a înscris, mergea din când pe acolo, mai apăreau “taxe”, le mai plătea, a terminat-o şi pe asta. Cu această ştire, a terminării şi celei de-a doua facultăţi, spera să le rupă gura celorlalţi. S-a brodit că a fost invitat la o sindrofie. Aici tapa încontinuu discuţia pe cele două facultăţi absolvite. Un amic “îi face hatârul” şi-i arată încă vre-o zece persoane ce “absolviră” şi ele două facultăţi, ba printre ei erau unii care aveau şi doctorate. Adevărat era că doctoratele lor erau în alte “branşe”, dar le aveau.
Omul nostru nu mai putea suporta atâta ipocrizie şi s-a înscris într-un partid. Cu metodele proprii a ajuns “în capul” acelui partid şi, într-o zi, se vede prefect. Parcă i-au dat cu bota-n cap. A tânjit atât de mult să fie cineva ca să afle, că de fapt funcţia prefectului este o funcţie mai mult singulară şi nici măcar n-ai cui te lăuda. Nimeni nu poate spune ce grozav eşti, ce lucruri minunate faci, deoarece prefectul nu face nimic, el doar observă şi sesizează. Era cât pa’ci să-şi dea demisia când a constatat acest lucru. Păi o viaţă a
“muncit” să fie cineva, da “cineva de cineva” şi aici nimeni nu-1 întreabă nimic, nimeni nu-1 învidiază, ba uneori nici nu avea cu cine schimba o vorbă că nu mai era nimeni în biroul lui. Atunci i-a venit ideia şi s-a “apucat de lucru”. Ideia lui era “să scrie o carte” Acum această carte, ori o avea scrisă, ori a scris-o mai repede (ori i-o fi scris-o cineva) că după două săptâmâini a făcut lansarea ei. Unde? în holul prefecturii. Abia atunci şi-a auzit el vorbele dragi lui, vorbe după care tânjea de-o viată. Acum el era frumosul, bunul, inteligentul, memorabilul etc. A “devenit” omul care veghează la creşterea tineretului, puterea lui de influenţă, binele adus partidului şi judeţului, generozitatea etc. Toate aceste laude i-au plăcut atât de mult, încât şi astăzi se uită la filmele care s-au făcut la lansare…în biroul prefecturii!
Toma G. Rocneanu
