– După ce s-au demonstrat spusele de mai sus, au preluat şi ei nişte idei de la noi şi n-au dorit să le schimbăm profilul, nici tematica, deoarece s-ar fi putut să placă mai mult ceea ce scriam noi. Acest fenomen ar fi fost grav, deoarece nu-şi pierdeau numai credibilitatea, ci chiar şi pâinea. Mai mult, ai observat că anumite articole cu toate că ai încercat să le incluzi în foaie “n-au mers”, de teamă probabil că îi vom lăsa fără cititori. Deci a fost bine.
– Dacă zici tu că-i bine, bine să fie, dar la ce material te refereai când ai spus că nu ţi l-am publicat ?
– Tu şti că eu sunt din altă “zonă folclorică” şi orice se aseamănă din folclor, compar ce cunosc eu şi ce este specific locului şi se impune pregnant, mă atrage, mă fascinează. Aşa a fost cu portul, cu muzica, dar mai ales cu oamenii de aici. Mă uitam după fiecare, şi-mi imaginam, cum trebuie să fie un profil de moroşan adevărat. Aşa a fost şi cu articolul în care prezentam un ziarist, care de fapt este un specialist licenţiat în agricultură. Fizionomia lui şi modul de abordare a problemelor, pe mine m-a făcut să-l consider un prototip al oamenilor acestor meleaguri. Un maramureşean sută la sută.
– Şi “omul tău” n-are nici un cusur?
– Ce figură eşti ! Păi există oameni fără cusur?
– Nu mă interesează “ăia”. Ăsta ce cusur are?
– Ca orice om şi el este dornic de măriri, de perfecţiune şi nu numai în domeniul său ci în toate dacă se poate. În rest, muncitor asiduu cu mintea şi sufletul. Suferă că unii oameni cu pregătire mult mai “subţire”ca a lui şi care n-au avut şi nici nu au dorinţa de-a realiza ceva pentru moroşenii noştri, ocupă posturi nemeritate. Din înălţimile la care au ajuns, huzuresc şi dacă pot mai încurcă şi pe alţii, forţând posibilităţile date de acele posturi clientelare, evident nemeritate, care le-au fost oferite lor, numai pentru că sunt “afiliaţi” la o gaşcă sau alta, la un partid sau altul. Mi-aş dori nespus de mult să aibă puterea de-a trece, peste “actuale criterii” de promovare în muncă şi-n societate, cu toate că aceste lucruri sunt dureroase pentru toată lumea.
– Tu eşti capabil să-mi găseşti şi mie hibe.
– Dacă lăsăm zgârcenia la o parte, n-ai nici o hibă.
– Mă tu la toţi vezi defecte. Tu n-ai nici unul?
– De ţi le spun eu, terminăm mai repede, de mi le înşiri tu, va dura ceva.
– Hai să le lăsăm pe astea. Spune-mi ai mai scris ceva la povestea aia cu teutonii.. Cu Cavalerii Teutoni…
– Atunci, la acea întâlnire ţi-am precizat că povestea aia s-a încheiat. Dar ştiindu-te un mare iubitor de istorie şi mai ales de frământata istorie a acestor meleaguri, a oamenilor săi, am avut plăcerea să întocmesc un material, în care trebuia să se precizeze care era preocuparea, gândirea si execuţia uneltelor, bunurilor şi chiar a îmbrăcămintei străbunilor noştri.

Ne-am putea “retrage” în timp şi chiar în spaţiu, să “răsfoim” aceste memorabile “pagini” de viaţă, de muncă şi chiar de luptă ale BUNILOR noştri, ce erau aşa cum bine “spune” şi Coşbuc, că uneori nici în moarte nu aveau tihnă
“Iar a tăcea şi laşii ştiu !.
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!”
– Sper că nu te-ai gândit “să-mi tragi un perdaf”? Cu ce scop îmi spui poezii?
– N-am de gând nici să mă cert cu tine şi nici să-ţi vând braşoave, dar am găsit nişte lucruri, nişte fapte, răsfoind ceva cărţi, care sincer să fiu nu numai că m-au impresionat, dar ardeam de nerăbdare să le împărtăşesc şi altcuiva. Primul gând mi-a fost la tine. M-am gândit, că la bagajul tău de cultură poţi dezlega mai repede unde duc aceste fapte impresionante. Şi apoi, chiar dacă nu se vede, eu ţin la tine şi ţi-am urmat sfatul în această privinţă. De aceea îmi doresc o desluşire a acestor lucruri de la unul care nu-i fanatic şi cultura lui îi dă dreptul la o părere pertinentă. De cumva ai ceva răbdare, mă voi strădui să-ţi povestesc din gândirea munca şi faptele celor pe care-i urmăm, a acelora din care ne tragem.
– Dacă tu spui că-s aşa de interesante materialele acelea şi m-ai şi lăudat frumos, atunci m-oi înarma cu răbdare, că disponibilităţi pentru aşa ceva mai am şi dacă zici că durează mai mult, n-ar fi rău să-mi desluşeşti aceste impresii la o cafea.
– Dacă asta ţi-e voia, nu eu oi fi acela, care să ţi-o schimb.

Cei doi prieteni, unul bihorean şi celălalt bistriţean au intrat “La vinclu” de-o cafea. Au căutat o masă de la care “să nu-i tragă curentul” şi ”bistriţeanul” s-a pus să-i deruleze întâmplările promise din trecutele vremi:
– Traiul poporului român, între vecini şi “prieteni”, uneori mai duşmănoşi ca duşmanii însuşi, le-a transformat, BUNILOR NOŞTRI, odihna în veghe, obligându-i să aibă pe lângă ei mai mult spada şi arcul, decât coarnele plugului, ori sapa. Veşnica hărţuială căreia trebuiau să-i facă faţă, deciziile care trebuiau luate în timp scurt şi care nu se puteau revoca, au călit oamenii noştri, care trăiau pe aceste locuri într-o perpetuă stare de veghe şi de luptă, obligându-i să dobândească nişte reacţii şi unele calităţi deosebite, care transmiţându-se din urmaş în urmaş au devenit native. În speţă este vorba de caractere, de fermitate şi promptitudine în luarea deciziilor marilor probleme care se cereau rezolvate imediat, inteligent, poate diplomatic şi, dacă se poate, cu cât mai puţine pierderi de oameni sau de bunuri materiale. Tot în acest context se menţionează şi o deosebită capacitate de adaptare la orice fel de luptă cu noul, sau vechiul său cotropitor, indiferent din care punct cardinal venea. Rapida adaptare a metodelor defensive, contracararea atacurilor invadatorilor, a permis respingerea lor în timp scurt, dar şi refacerea rapidă a distrugerilor şi a vieţii în totalitatea ei, după fiecare invazie. Aceste lucruri au fost posibil de realizat, numai prin folosirea din acest spaţiu al convieţuirii noastre, a tuturor posibilităţilor oferite de natură, practic orice fel de resurse avute la îndemână, uneori chiar şi fenomenele naturii.
– Scuză-mă că te întrerup ! Mă obsedează ceva ce ai spus mai adineaori. De fapt nu adineaori ai spus-o. Cândva am avut o poveste în care tu mi-ai zis că eu am fost singura ta certitudine. Cu toate că a trecut mult timp de atunci, nici acum nu-mi explic ce doreai să notifici, ori să scoţi în evidenţă prin replica aia.
– Ştiu şi eu. Expresia de care-mi aduci aminte, am spus-o când m-am prezentat prima dată la Cenaclul Scriitorilor. De cumva îţi mai aminteşti, aveam tipărite două cărţi. A apărut în ziar o invitaţie unde se specifica dorinţa membrilor Cenaclului de-ai cunoaşte pe cei care au “scos” cărţi în acel an. Eu n-am dorit să particip, dar profesorul Simion Bârle mi-a spus că: ”Este o dovadă de preţuire şi se impune s-o onorezi”. Atunci te-am cunoscut. Cunosc destule lucruri despre oameni, în general. Chiar la prima vedere reuşesc să-mi cunosc viitorii prieteni sau, de ce nu, pe ceilalţi. Tu ai fost singurul om care erai o certitudine pentru mine că voi putea face unele lucruri bune alături de tine în acea adunare eterogenă care era Cenaclul Scriitorilor. Pe moment, am avut impresia că m-ai agrea. Nutream şi eu aceleaşi sentimente de reciprocitate pentru tine. Despre acest lucru era vorba, despre impresia ce mi-am făcut-o în acele momente despre tine, despre persoana ta. Pentru mine erai o persoană onestă, o persoană de încredere, un om de caracter. Aşa te prezentai şi aşa te vedeam eu atunci.
– Mda, mi-a plăcut! Dar acum, cum mă vezi? Ori ai altă impresie? Dar să lăsăm acum astea, zi-i mai departe. Începe să devină interesant.
– Ca să revenim la poveştile Moşilor noştri, sper să nu-mi fi uitat paranteza din disertaţie, zise bistriţeanul Anton. Era vorba de acea „învăţătură” care ne-au impus-o acei care ne-au dorit să le fim slugi şi ei să-şi rezerve un trai de opulenţă, de huzur pe pământurile strămoşeşti, din sudoarea noastră, cred că nu i-am dezamăgit. Am fost învăţăcei buni.