În privinţa problemelor sindicale, avute azi, era mulţumit de rezultatele obţinute, şi-ar dori ca sfârşitul acestei zile să nu fie germinator al altor probleme, care după cum se vede sunt cumulative. Şi sufletul lui Nelu era în suferinţă, nu numai a lui Radu. Este un lucru dovedit pentru cei care “dau din liniştea proprie”, că o oarecare perioadă de timp resimt această “preluare” a necazurilor celorlalţi şi ”cedare” către ei a stării lor de “linişte” solicitate. Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu cei care se străduiesc să înveselească sufletele aflate în suferinţă. După ce se termină spectacolul, actorul se întristează. Se pare că legea lui Lavoisier e valabilă şi la sufletele oamenilor nu numai în chimie. A trecut pe lângă o bodegă, unde prin geam a zărit un om mai în vârstă, un pensionar de la care ”mai fura din meserie”. Bătrânul a fost primul preşedinte de sindicat în ramură după naţionalizare. El îi mai destăinuia ce sunt şi ce ar trebui să fie sindicatele. Lecţia asta nu-l interesa astăzi pe Nelu, dar îi plăcea să stea de vorbă cu acest om de la care puţini ar fi cei ce n-ar avea ceva de învăţat. Mai preţuia la omul acesta şi modul de “predare”, care nu era unul didacticist sau ostil, ci “curgea” liniştit şi cu folos. Audierea lui era o plăcere poate şi datorită faptului că nu-ţi pretindea să-i “bei” vorbele şi ce era cu adevărat minunat, nu realiza cum procedează, de unde ştie, dar nu-ţi spunea, nu-ţi povestea, numai ce tu aveai nevoie. Acest lucru-l făcea deosebit de preţios deoarece ştie fiecare că, mai ales în compania unui “pahar de vorbă” majoritatea oamenilor povestesc numai ”fapte eroice şi extraordinare”, se grozăvesc în faţa auditoriului, se dau mari. Acum îl înţelegeţi pe Nelu care nu pregeta să-şi cheltuiască timpul în compania prietenului său mai vârstnic. Cum a intrat acesta l-a şi luat în primire.
– Dar ce mai face tineretul, ori ţi-s-au înecat corăbiile? Îl “testă” Grigore.
– De, nu-i în fiecare zi sărbătoare…
– Vai Doamne tu vorbeşti? Tu care ai de partea ta tinereţea şi sănătatea. Eu ce replici ar trebui si-ţi dau? Eu care-mi văd zilnic prieteni şi cunoştinţele din ce în ce mai bătrâni şi trecând printre ei, zilnic îmi rămân două trei saluturi, care nu mai am cui să le ofer. Celor care ar fii trebuit să „le dau” au dat ei în primire. Hălăduind pe acelaşi străzi cât îi ziulica de lungă, întâlnesc din ce în ce mai puţine cunoştinţe în oraş şi din ce în ce mai mulţi dintre ei la rubrica deceselor. Pe uni-i “roade” mai tare viaţa. Îi ”scobeşte” şi ei parcă să străduiesc în a-ş ruina sănătatea, persistând în viciu cu o pasiune vrednică de o cauză mai bună. Fac acest lucru pentru că încă nu ştiu ce-i boala. Poate că eu uneori să-ţi par mai melancolic, poate nu, dar sunt sigur că nu odată ai auzit vorbele: ”nu mai e ca altădată” , ”toate se schimbă toate se destramă”. Lucruri adevărate de altfel deoarece lumea nu stă în loc, dar aceste remarci au darul de-a ofusca tineretul de-al plictisi. Ce nu realizează cei pe care-i supără aceste vorbe, este că omul care le rosteşte, încearcă de fapt să-i spună cam în ce stadiu a cunoscut el lumea, unde era el la acel stadiu, sau de unde el ”a învăţat-o”.

Tinerii de acum au apucat să vadă şi o parte din ceea ce au cunoscut vârstnicii, dar cu schimbările impuse de timpul care s-a scurs, din momentul în care a fost perceput de actuala generaţie care acum este mai în vârstă. Poate chiar despre aceleaşi schimbări vor vorbi şi dânşii “după scurgerea timpului tinereţii” domniilor lor.
– Baciu Grigore, zău că vorbeşti frumos, se vede că viaţa ţi-a oferit multe, ai petrecut multe, dar şi mai multe ai învăţat şi constat că reuşeşti să concluzionezi multe adevăruri, dar trebuie să mă scuz deoarece eu astăzi sunt un prost auditoriu. Cu toate că n-am avut o zi care aş putea-o numi rea, încheierea ei m-a răvăşit total. De fapt eu aş fi dorit să te consult într-o problemă mai actuală care mă cam roade.
– Bine dragă Nelule. O să-ţi dau “consultaţia” cu toate că modul cum pui problema începe să nu-mi convină. Nici nu m-am “desfăşurat” bine şi tu bagi frână. Tineretul se grăbeşte uneori şi fără motiv. Despre ce-i vorba? De fapt dacă n-ai nimic împotrivă, eu o să-ţi derulez tema care cred că te frământă, faptele,despre care cred că te apasă şi de-i avea şi chef vei concluziona tu, bine?
– Mă rog. Cum doriţi dumneavoastră, zise Nelu dezarmat. Simţea că de această dată nu poate duce o discuţie în contradictoriu. Se linişti şi se pregăti să asculte ceea ce Grigore dorea să-i spună
– Ani de zile, începu Grigore, un “domn director”era luat de-o maşină mică din colţul unui trotuar, unde ne întâlneam mai mulţi angajaţi, care aveam aceeaşi oră de începere a schimbului, dar în unităţi diferite. La câţiva paşi de locul cu pricina, inginerul sef al aceleaşi unităţi la care “domnul” era director, îşi aştepta colegul de serviciu, care prin cunoscuta formulă ”facem maşina pe din două” îl ducea la serviciu, odată el, odată celălalt. În mulţii ani, în miile de dimineţi în care noi ne adunam pe acel colţ de trotuar şi ne aşteptam maşinile care ne duceau la serviciu, odată, o singură dată, ”Domnul director” nu a catadicsit să-l cheme la el în maşină pe inginerul sef, subalternul său, colegul lui de muncă. Probabil că se simţea înjosit să călătorească alături de inginerul şef. De ce sunt atât de orbi aceşti directori, nimeni nu ştie. Ce merite-şi arogă şi ce realizări au care nu le-ar mai fi putut face altcineva? Se pare că nici unul. Dar el “este” făcut director şi nu din cauză că ar avea ceva capacităţi deosebite. Mă rog a fost treaba cui l-a făcut şi a lui că a fost director. Vremea, cum vorbeam şi mai înainte, a trecut şi omul nostru s-a pensionat şi a trecut şi la binecunoscuta boală a bătrânilor. Nu şti ce-i aia?
– Î…nu.
– Toată lumea doreşte să fie văzut, lumea să-i acorde atenţie, să fie preţuit şi de ce nu chiar iubit? Cât le eşti necesar şi au nevoie de tine, te respectă, viaţa ta are un rost chiar dacă nu-ţi dai seama că eşti manipulat, sau te faci că nu şti. Pe măsură ce îmbătrâneşti şi îţi tragi din ce în ce mai greu ciolanele atunci, începi să aduci pe acest fond, propriile tale necazuri şi boli.

Devii obositor, ai nevoie de asistenţă şi atunci apropiaţii încep să te “omită”.Pentru foştii prieteni, pentru familie, devii un balast. Ceva care-i trage înapoi din zborul căruia abia i-au prins gustul. De aceea aceste lucruri sunt pentru bătrâni adevărate barometre, nu din acelea care spun timpul, ci barometre de viaţă, uneori singura raţiune de-a trăi. Să te faci util semenilor. A fi util semenilor şi familiei. Nu de puţine ori şi eu îi dădeam bineţe “domnului director”. Avea câţiva ani în faţa mea, ca să nu mai amintesc că eram şi vecini. Din varii motive n-a catadicsit niciodată să-mi răspundă la salut, nici mie şi nici altora. Acum “dânsul” este pensionar. Maşina aia mică duce pe altcineva la serviciu. ”Dânsul” a “luat” boala pensionarilor. A venit vremea ca el să se uite la mine, cum eu mă uitam altădată aşteptând un răspuns la salut. Obişnuit că de la el nu primeşti nimic, am început şi eu să ”nu-l mai văd”. Sunt sigur că într-o zi mă va opri şi mă va întreba de ce nu-i răspund la salut. Suportă foarte greu “liniştea” ce s-a făcut în jurul său brusc. Sau poate mă va întreba de ce l-am salutat atâţia ani şi abia acum el îşi dă seama că eu nu-l mai salut. E dreptul lui să se întrebe. E dreptul lui şi poate şi a altor şefi care observă că şi ei sunt oameni dar numai după ce se pensionează. Unii care ajung într-o asemenea poziţie socială sau poate în alta care “le dă mai multe drepturi” decât muritorilor de rând, primul gând le “zboară” la ce posibilităţi au de-aş spori averile, numărul de camere al vilei, şi alte ”necazuri” de oameni cu posibilităţi nelimitate prin funcţia ce-o deţin. O altă fază în lupta lor pentru bunăstare, este înlocuirea instalaţiilor banal de obişnuite, pe care le vezi la toţi, cu conducte şi fitinguri, armături, din cupru şi bronz. Poate veţi spune că acest metal este mai rezistent în timp. Aşa şi este. Toate relicvele păstrate în pământ, sunt ceramice sau din bronz. Obiectele făcute din alte materiale s-au păstrat doar accidental. Poate că nici chiar ei nu se gândesc să trăiască chiar o eră istorică. Atunci de unde preferinţa aceasta pentru cupru. Mai sunt şi alte materiale nemuritoare ca: fonta, oţelurile inoxidabile şi altele. Arama are un gust acru amărui, gustul invidiei, gustul care trădează invidia la om şi întreţine fiara (vezica biliară) De ce fără nici un motiv uni vreau să-şi stimuleze vezica, acel lichid galben verzui, cu miros de cupru, bălos, care ne arde grăsimile. Dacă prin absurd n-am avea această fiară stimulată oarecum şi psihic, probabil că n-am fi invidioşi dar sigur este că nici atâtea alimente şi grăsimi n-am putea consuma fără a avea probleme. Cine astăzi nu-şi dă întregul câştig pe mâncare, acela are şi de unde face economi. Economiile îţi dau o linişte şi o siguranţă, care-ţi permite un trai liniştit, sigur şi poate mai puţin invidios, care te face oarecum mai indiferent faţă de ce se întâmplă în jurul tău. Dar un om indiferent, nu-i uşor de manipulat, el deja “culege roadele democraţiei” şi nu-i folositor stăpânilor de astăzi, care ar fi capabili să ne mai planteze o fiere, transformându-ne în FIARE. Ei aşa ne doresc, să ne sfâşiem între noi ca ei să poată stăpâni mai liniştiţi.