De căsătorie încă nici nu putea fi vorba, până nu îşi termina facultatea, să aibă un serviciu, un loc unde să “pună capul”… mă rog… o situaţie care să le dea cât de cât o siguranţă… siguranţa zilei de mâine. Siguranţa ca şi “cuplul” lor să se poată înscrie în marea familie a ţării.
Acum… acum nu au nici ce mânca… Apoi faptul că iubita lui o să rămână gravidă, că ea ar putea să fie marginalizată, hulită, aşa cum “se obişnuieşte“ în asemenea cazuri… În afară de aceste lucruri, acest act sexual – într-o cameră împrumutată, inospitalieră – neavând nimic intim, nimic care să le facă o reală plăcere… Această „pornire a lucrurilor”, ar putea fi fulminantul unei căderi psihice şi morale, nemaipunând la socoteală problemele zilnice care-l mistuiau şi “îi băteau” moralul destul de jos… sau mai ştii?…S-ar putea ca această cameră inospitalieră, doamne fereşte, ar putea s-o treacă pe ea în rândul femeilor frigide, ceea ce i-ar ”frige” inima sa pentru toata viaţa… Asemenea gânduri i se învălmăşeau în cap, în aşteptarea ”momentului”…
În uşă se aud bătăi… Bătăi cu “cifru” prin care ea îşi semnaliza prezenţa, faptul că a sosit… El, ros de remuşcările care i-au răscolit fiinţa… nu îndrăzneşte să-i deschidă uşa… sta pe gânduri… stătea nemişcat… Apoi, în pas de felină, deschide geamul, sare în stradă şi fuge, fuge pur şi simplu. Aceasta era povestirea. După cum s-a derulat ea putea avea şi alte încheieri:
– fata vine să-i spună că nu consideră necesar, să înceapă viaţa sexuală, în asemenea condiţii;
– fata vine, îl găseşte deprimat, îl mângâie, îi alungă gândurile negre şi invocând banalul “fie ce-o fi”, i se dăruieşte;
– fata este de acord, dar o ”impresionează” în mod negativ inospitalitatea camerei; şi s-ar mai putea găsi multe alte posibile sfârşituri.
Fuga băiatului se poate motiva printr-un proces de conştiinţă:
– între persoanele care se iubesc ”aranjamentele” sunt excluse. Nu sunt fireşti;
– responsabilitatea lui e mai mare el fiind deja major;
– îi este frică că în actualele “condiţii” s-ar putea să nu fie capabil să facă ”faţă” situaţiei, lucru dezastruos pentru un bărbat, mai ales când partenera-i va fi soţie.
Ei bine, după citirea acestei istorioare şi cu posibilităţile ei de-a se încheia, lectură făcută în faţa colegilor de clasă, toţi băieţii, dar absolut toţi – 23 la număr – au exclamat un singur cuvânt: FRAIERUL. Cu alte cuvinte, lor nu le-ar fi “scăpat “ o aşa pleaşcă!
– E o optică, Sandule.
– Nu mamă… de ce te grăbeşti ? Doar mi-ai promis !

– N-am uitat, te rog continuă. Te ascult.
– Tu eşti medic, tata este inginer. Fiind numai noi trei, la salariile voastre s-au mai putut face ceva economii, s-a putut ajunge la stadiul de viaţă pe care îl avem şi care este bun, îndestulător. Sunt oameni care lucrează mai greu, sau care au funcţii mai mari, unii inventează ceva, scriu cărţi, sau primesc vreo moştenire, toţi aceştia pot avea un trai mai bun. Maşinuţa se transformă în maşină, apartamentul, în vilă şi aşa pe parcurs, toate se metamorfozează…
Nimeni nu are a le reproşa nimic, ei prin sudoarea frunţii şi a trupului şi-au câştigat dreptul la un trai mai bun. Trăiesc mai bine după rodul muncii ce au depus-o. Muncitorii de pretutindeni, lucrează toată viaţa şi de multe ori nu le ajunge salariul, pentru o viaţă mizeră.
La noi în ţară, sub comunişti nu au fost “afaceri grozave”, ca să dea cineva o aşa zisă “lovitură”, să se poată îmbogăţi. Din salarii nu se fac averi, nici aici şi nici aiurea…( afirmaţie făcută de însuşi Iliescu, care atunci era preşedinte) Nu există o lege pentru “a-i dezmoşteni” sau “a-i alinia” pe acei ce au “dobândit” averi. Pe ei “nu trebuie” să-i jecmănească statul, dar, în limitele a ceea ce se numeşte omenesc, înavuţiţi ar trebui să ştie să-şi ajute măcar un seamăn, întrucât se cunoaşte că: “nimeni nu mănâncă cu două guri” şi “nimeni nu-şi cară averea cu el pe lumea cealaltă”…
– Asta, Sandule, nu cred că se va putea face.
– Ştiam şi eu, dar nu ştiu de ce se întâmplă aşa?
– Problema e simplă. Cine face avere, chiar dacă nu fură, prin natura lui este un egoist. Ori el este egoist tocmai prin faptul că se iubeşte numai pe el… Păi cum să dea el şi la altul? …
– Ştii ce, mamă… nu-mi răspunde încă, lasă-mă să-mi termin “firul” început, să-l desfăşor. Tu caută să-mi dai un singur răspuns la toate problemele ce ţi le voi spune. Este adevărat că mie nu mi-au “căzut“ toate problemele acestea deodată pe cap, s-au adunat zi de zi, şi astăzi mă văd capabil să le derulez.
– Bine… bine, nu o să te mai întrerup.
– Colegul meu de la “generală”, Paul, nu a dat admitere la liceu, s-a înscris la o şcoală profesională. Poate îţi mai aduci aminte şi tu de el. Era mic de statură şi noi îl “mângâiam” spunându-i “buricul pământului”, ceea ce îl înfuria deosebit de tare şi sărea ca un cocoşel la bătaie. Mai avea şi nasul cârn, dar era în aşa fel cârn, de parcă i-ar fi prins cineva vârful nasului cu două degete strângându-l şi ridicându-l în sus.

Cu toate acestea nu însemna că era urât… In accepţiunea generală de “mai frumos ca dracul” fiind şi el bărbat… se înscria perfect.
S-a întâmplat că Paul era mai în vârstă ca noi, cu toate că el nu ne-a spus nouă acest lucru niciodată. Am aflat întâmplător. Probabil îi era ruşine că el, fiind aşa de mic, să ne mai spună că este şi cel mai “bătrân”. Greu de suportat.
După terminarea şcolii profesionale, pe la 18 ani, că, aşa cum am spus era mai “avansat” ca vârstă, a crescut miraculos. Nici mai mult nici mai puţin decât 25 de centimetri. Această chestiune, cu crescutul, l-a dus la infatuare, la un orgoliu nemăsurat. Şi până atunci avea el nişte “şabloane” de viaţă. Nişte idei “fixiste”, aşa cum îl tapam noi, sau altfel zis, avea nişte reguli ale lui de viaţă. Nişte obiceiuri, ticuri, mă rog ceva de genul acesta, care pentru el erau ca “o literă de lege”. Nu se ştia unde le-a învăţat, cine-i era mentorul. El se ţinea riguros de ele chiar şi atunci când îşi dădea singur seama că susţine o aberaţie, o tâmpenie, un lucru perimat. Pur şi simplu nu ceda, iar, în opinia lui era ca noi, să ne dăm seama cât era el de deştept şi intransigent. Câtă personalitate are… domnia lui …
Atâta timp cât el era “buricul pământului” îl înţelegeam. Înţelegeam că-i trebuie “un punct de sprijin”, o certitudine. Acum a devenit de-a dreptul caraghios. Ţi se făcea lehamite să mai duci o discuţie în contradictoriu cu el “până în pânzele albe”, el care ţinea atât de mult la părerea “lui”. Continuând cu asemenea comportamente, între colegi şi prieteni, el a devenit “o banală părere a lui”. Rând pe rând se văzu părăsit de ei, unul câte unul.
De unde era să ştie prietenii şi colegii lui, că asemenea “personalitate marcantă” va face impresie foarte bună la femei ?
Prin cartierul lui trăia şi o familie de intelectuali, la vreo 35-37 de ani. Soţul inginer de mină, ea profesoară. Pe acest inginer eu personal l-am văzut un om “etalon”, în ceea ce-l priveşte, fiind un “gentleman”, de tipul unui englez. Îi lipsea doar sarcasmul şi infatuarea de “om superior”… Cu alte cuvinte acest om – inginerul de mină – având în plus, faţă de gentileţea britanică, bunăvoinţa şi amabilitatea românului… Cu toate că în societatea minerilor este greu să te păstrezi “om cu vocabular ales”, politicos şi îngrijit în folosirea cuvintelor, inginerul nostru era de neschimbat în maniere. Acest fapt i-a făcut pe mineri, care obişnuiesc să boteze lumea pentru “a doua oară”, să-i zică “fată mare”.