Două zile de acomodare cu “peisajul”, care numai aici în tabără era umbros, plăcut. Predominau praful şi cenuşa termocentralei din zonă. Pe o distanţă de 30-40 de kilometri se găsea cenuşa de la centrala Rogojelu (“vaca”, au denumit-o brigadierii, deoarece la oprirea unui rotor al unei turbine, purjau aburul sub presiune. Această decomprimare a aburului se transforma într-un sunet similar cu răgetul vacii şi se auzea pe zeci de km).
În locul numit Vârţ (unde localnicii susţineau că ar fi existat cândva un conac) era cel mai frumos peisaj. Tabăra întregea acest lucru, dându-ne un tonus în activitatea noastră.
Dacă nu ar fi fost reţeaua de plopi bătrâni, ar fi fost insuportabil de stat în corturi din cauza căldurii.
Astfel, acest peisaj, mai de “acasă”, ne-a uşurat mult în refacerea noastră zilnică.
Aveam un şef de brigadă, un activist U.T.C. (dublat de Mărgineanu), care era comandantul brigăzii, cinci maiştri, fiecare cu “oastea” lui, care era cuprinsă între 20-30 elevi. Din elevii clasei noastre au rămas 26. În cele două zile aproape că ne-am cunoscut cu toţii. Brigada avea 105 elevi de la patru licee din localitate şi unul din judeţ.
Ai noştri erau “electro”, dar îşi ziceau “mineri”, ca să se difere de cei de la “construcţiile de maşini”, “construcţiile civile” şi alte licee care aveau şi ele profilul “electro “.
Comandantul taberei – Lupu – ne-a expus pe scurt (care totuşi a durat o oră) cam care-i situaţia, misiunea noastră acolo, după care ne-a prezentat lucrările ce urmau să fie executate şi parametrii lor.
Specialiştii taberei, maiştrii, îşi “trăgeau” lucrările unul de la altul. Erau scene ce se petreceau cam în felul următor: Eu am pus primul mâna pe ea, e a mea! Sau: Ba e a mea, că eu am fost acolo şi am şi văzut-o! şi uite aşa s-a creat o atmosferă de bâlci infantil.
În brigada noastră situaţia era în contrast cu a celorlalte brigăzi. Ba mai mult, într-o atmosferă de ordine, maistrul nostru comandă: ”la dreapta” şi “înainte marş” şi am făcut o deplasare de vreo două sute de metri ”departe de lumea dezlănţuită”. În formaţia în care ne găseam, un comandant ne-a dat relaţii despre scopul venirii în această tabără, cam ce trebuie să realizăm, ca să nu avem de plătit în final cheltuielile (cum au mai păţit şi alţii); era vorba de cantitatea de muncă ce urma s-o depunem zilnic; valoarea muncii trebuia să acopere cheltuielile, costurile ocazionate de subzistenţa noastră acolo. Dânşii, care au studiat toate lucrările existente pentru membrii celor 13 brigăzi de muncă, ni le-au enumerat pe toate, expunându-ne atât avantajele, cât şi dezavantajele fiecărei lucrări în parte, şi din care ne-am putea scoate şi “consumurile”.

Aproape ne zăpăcise de cap când continuă cu următoarele vorbe: “Stimaţi colegi mai tineri. Am o experienţă în aceste tipuri de lucrări, dar consider că fiecare avem şi-o mândrie, mândrie de moroşan, şi analizând, aşa cum v-am expus şi vouă, fiecare lucrare, ca o lucrare demnă de voi, de “BRIGADA MARAMUREŞ”, dar şi de faptul că între noi avem elevi ”mineri”, am considerat că singura care s-ar potrivi nouă ar fi “aducţiunea de apă la Mina Pinoasa”. E vorba de-a săpa un şanţ de 4,3 km şi a monta o conductă de 4” care va alimenta cu apă viitoarea Mină Pinoasa. Nu vreau să vă spun că va fi uşor, nici nu-i sigur că pentru aceasta vom lua un loc fruntaş, dar oamenii de aici şi cei ce vor lucra în mină, întotdeauna vă vor pomeni pe voi, BRIGADA MARAMUREŞ, care aţi alimentat mina şi satele din jur cu apă, ceea ce nu-i puţin lucru într-o viaţă de om, când nu se ştie dacă veţi mai fi vreodată brigadieri. Nu ne-am permis să luăm o hotărâre în acest sens, n-am promis nimic fără a şti şi voi ce vă aşteaptă, de aceea vă rog să vă gândiţi la tot ce-am discutat şi ce veţi hotărî aceea vom face.” Maistrul a tăcut. S-a lăsat o linişte (încă nu cunoşteam cântecul: Hei rup, hei rup), după care cineva a rostit un: “facem”. Nu mult după aceea toată brigada a început să scandeze: facem!, facem etc. (aşa eram obişnuiţi). Maistrul respectiv parcă n-avea ce face şi mai completă: “Am înţeles că aţi acceptat lucrarea, totuşi vă rog să vă gândiţi că zilnic veţi avea de săpat cel puţin 6 m de şanţ şi uneori şi sub un unghi de vreo 70o.” Noi ne hotărâsem deja: facem, facem! după care am luat repaus.
Lucrarea avea un istoric. Fusese măsurată şi marcată de vreo patru ori, dar nimeni nu s-a învrednicit s-o înceapă măcar, datorită parcursului ei sinuos pe terenuri accidentate, prin păduri, sub unghiuri diferite şi cu creşteri sau scăderi de nivel mai mari de o sută de metri, să nu mai pomenim de lungimea ei…. Dar băieţii doreau nespus ca în Gorj să fie ceva ce se va numi “Maramureş” şi care va reprezenta “ceva”şi pentru ei şi pentru localnici.
Lucrul l-am luat şi confirmat oficial. Comandantul taberei a recunoscut că era cea mai importantă lucrare şi noi l-am scos din încurcătură. Toţi s-au ferit de ea “ca dracul de tămâie” şi până când această lucrare nu se termina, el nu putea raporta practic nimic (celelalte lucrări erau de genul: descărcat vagoane, pus cărbunele căzut pe jos din nou pe benzi şi altele)
Am plecat şi am luat sculele necesare începerii lucrului şi cu asta a trecut toată dimineaţa. Poate nu credeţi, dar deja eram obosiţi şi încă n-am lucrat nimic. Uf! Să mai trag un pui de somn şi-om mai vedea ce-o fi…

După primirea sculelor, tot la al treilea elev una (nu erau încă scule suficiente) am plecat la masă. După-masă eram liberi, dar fiecare eram stăpâniţi de ideea “încercării forţelor”, mai neoficial cu “acel ceva” care era deja lucrarea noastră, lucrare ce ne-am obligat s-o realizăm.
Afară erau treizeci şi unu de grade. După vreo 3 km de mers pe jos am ajuns. Ne-am jalonat terenul. Ne-am porţionat ziua şi de aici “cuvântul“ era al nostru.
De la poalele dealului, de unde începea lucrarea, şi până în vârful lui, nu cred că exagerez dacă zic că erau mai mult de 170 m. În timp ce ipotenuza (era prima ipotenuză ce-o săpam, n-o desenam) era de vreo 180 m.
Acum atâta trigonometrie ştiţi şi voi ca să vedeţi cam sub ce unghi trebuia să săpăm. În timp ce noi ne uităm din ce în ce mai des şi cu spaima spre vârful dealului, şefii noştri erau bucuroşi că ne-am apucat de lucru, dar mai ales că am început cu partea mai anevoioasă a muncii noastre. Săpam de vreo două ore când s-a dat ”încetarea lucrului”. Taman la timp. O aşteptam demult. Eram trei elevi la o unealtă şi am reuşit în acest scurt timp să facem câte-o groapă, cât să se “răcorească” un purcel. Noile cozi ne-au rupt mâinile. Nefiind prelucrate, acestea erau urmări fireşti. Pentru prima oară au început elevii să se îndoiască de ei şi de realizarea acestei lucrări.
Mă gândeam că noi am făcut nişte cuiburi şi nu mai aveam palme, dar aveam de săpat în adâncime… în lăţime…. şi mai ales în lungime… Oare nu ne-am supraestimat puterile? Oare pornirea noastră de acceptare a lucrării a fost sinceră şi mai ales conştientă? Ori a fost doar o criză de orgoliu bine “zgândărită”? Nu cumva ”ne-am dat noi mari “ să le luăm “faţa“ la ceilalţi ?
Maiştrii erau sincer îngrijoraţi, de cum arătau palmele noastre. Tot al treilea elev avea scule, dar la toţi le erau rupte palmele. Ce va fi când toţi vor avea scule? De ce au ignorat prelucrarea sumară a cozilor, lor fiindu-le familiar modul de finisare a unei cozi din lemn? Nerăbdarea de a-şi face “porţia” i-a făcut să nu ia în considerare efectele cioturilor de pe cozi. Asta explica ruperea palmelor, dar şi faptul că după ce s-au obosit îşi scuipau în palme să nu le alunece sculele din mâini.
Am ajuns la corturi total dezamăgiţi. Ne-am trântit în paturi fără măcar să mâncăm. Nu ne ardea de nimic. Fie ce-o fi… am adormit până a doua zi.
A doua zi, când am văzut m u n t e l e – vârful lui – era să cad jos… Când va ajunge brigada noastră cu săpatul în acel vârf ?