– În două zile. A completat maistrul, care mi-a auzit tânguiala. Am constatat că am început să gândesc cu voce tare şi iar i-am tras o ocheadă “rivalului“ nostru, muntele.
Am început săpatul. Parcă terenul era din sticlă, parcă mă lovea în propriile oase, d-apoi usturimile din palme, să nu mai pun la socoteală muşchii din spatele bicepşilor, tricepşi, care parcă mi se desprindeau de braţ, aşa mă dureau la orice lovitură de cazma, de târnăcop. Eram un sac de dureri.
Nu există ! Cum puteau să ne pretindă aşa ceva ?! Doar suntem încă nişte copii! E îngrozitor… E inuman… şi când te gândeşti că abia am început, îţi venea să urli.
Atunci îmi cere Mărgineanu târnăcopul, el fiind în urma mea. Îl dau şi observ că în urma mea a rămas mai bine de un metru de şanţ … deci se poate ! M-am apucat să sap cu şi mai multă înverşunare, gândindu-mă la “bombănitorii” lui Napoleon.
Cu toate că nu ne-a fost uşor deloc, ne-am depăşit febra musculară, cu toţii, reuşind să ne facem norma şi să dormim fără vise, neîntorşi.

* * *

Maia s-a întors acasă dezamăgită. Ea credea că Dorel va avea “curajul” ca împreună să înceapă viaţa în doi. Curaj avea Dorel, dar nu dorea să trăiască “prin alţii”. El voia o familie a lui, independentă economic şi să nu-i poată nimeni băga intrigi, ca alţii să-i dea un alt curs vieţii sale familiale, nedorit de el.
Părinţii Maei i-au găsit doi profesori preparatori şi aşa a început ea lupta pentru “bac”, lupta pentru reuşita la facultate, departe de grijile celorlalţi.
Ajuns la Constanţa, Dorel, cu toată pasiunea de care era capabil a început să lucreze – pentru prima oară “calificat” – îi plăcea aici la Agigea. Lucra la “piciorul de uscat” ce va proteja navele, cât timp vor dura operaţiile de încărcare-descărcare. Cu alte cuvinte, brâul ăsta de pământ uscat, el îl “împingea” în necuprinsa mare, iar portul avea docuri pe câţiva kilometri, în mai multe direcţii. Pe ele se montau macaralele. Era brâul de depozitare şi transport rutier şi C.F.R.
Îi plăcea această muncă. Ce nu-i plăcea era faptul că până acum avea tot timpul ocupat cu gândurile sale, învăţând, dând examene, frământându-se şi acum lucrând, toate gândurile lui erau la Maia. Derula filmul întâlnirilor lor în fotograme, bucată cu bucată, şi-l analiza. El nu credea să fi greşit, dar acum înţelegea mai bine însemnătatea zicalei : “Lasă-mă şi nu-mi da pace !”

Mai ales că acum când a văzut-o pe Maia aproape goală şi a simţit că nu o să mai aibă atâta putere să se poată îndepărta de ea, tinereţea lui îl îndemna să meargă tot înainte.
Împotriva tuturor simţurilor şi a instinctelor a făcut-o, cu toate că se vedea pe Maia că imaginea lui în sufletul ei se ofilea (a mai auzit el că în asemenea ocazii o femeie “refuzată” devine un duşman redutabil).
Se zic multe şi se fac multe, dar el aşa simţea că prima lui dragoste, prima şi cea mai inocentă dragoste, pentru el s-a sfârşit lamentabil.
Dacă ar fi avut un mijloc de existenţă, sau măcar o locuinţă să aibă unde să stea, ar fi fost o seară de “poveşti şi amintiri de extaz”. Ar fi fost căsătoria lor. Ar fi dus dragostea lor la sublim, căci cine s-o facă şi cu cine, era …
Aşa el călăreşte, ca şi în copilărie, pe un băţ, băţul acesta de data asta fiind acest dig în mare. Iar ea, profund dezamăgită şi, după cum a văzut el, total detaşată de dragostea lor, era acasă. Cu toate astea se felicita că a reuşit în strădania lui, să păstreze dragostea lor pură, acest sentiment sublim, lipsit de interese, lipsit de orice fel de umbre, amânând acest unic eveniment pentru atunci când va fi aşa precum el şi-l doreşte.
Dacă atunci se întâmpla ce dorea Maia, aia nu mai era dragoste. Era orice, numai dragoste nu mai era. Poate că motivaţia : “Dacă nu ajungi la struguri ţi se par acri“, se regăsea pe undeva, dar nici aşa… În primul rând să nu aveţi tupeul să spuneţi că Maia-i acră … Nu, nu cred, mai degrabă credeţi-l pe Dorel un prost. O fi… o fi el aşa, dar nu caută dragostea de dragul dragostei şi mai ştiu că el nu-şi dorea “o dragoste cu năut“.
Ştim multe poveşti despre dragoste, despre alţii, foarte multe şi unele persoane chiar se cred şi se doresc să fie în poveste, dar viaţa se trăieşte pe pământ… de către fiecare.
Şi el dorea să trăiască real, nu în poveşti, aşa cum alţii ar fi vrut, după ce ai cedat într-o parte sau alta, în mod sigur se ajunge la compromisuri. La acest capitol, în dragoste, el voia totul. Unii spun că în “viaţa de apoi”… NU. El vrea totul ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, în această demnitate de om, tot ce se cuvine dragostei să fie al dragostei, şi în primul rând curăţenia sentimentelor şi sinceritatea necondiţionată a celor doi. Voia să trăiască unul prin altul, să realizeze o adevărată simbioză. Aceasta dorea el de la viaţă şi dacă asta nu-i reuşea, altceva nu-i trebuia. Acestea erau nişte dorinţe omeneşti, cel mai frumos dar, darul vieţii, viaţa ce ne-a dat-o Dumnezeu.

Acum pentru el totul era clar şi limpede. Rămânea să vadă cine-şi mai băga capul în aşa fel de dragoste…
A basculat stabilopozii şi s-a întors după alţii. Macaragiul Iosif i-a aşezat ca “pe ouă” să nu-i “jeneze” cu macaraua lui şi Dorel a plecat din nou la buza digului.
În drum spre locul de basculare, era o baracă, ceva birouri. Din baracă iese o fată şi de nu se rezema de “Raba lui” ar fi căzut jos. Această fată, fata de la bonuri, muncitoarea, era leit Maia.
– Vă este rău ?
– Da de unde …
– Nu arătaţi prea bine! De fapt, opt curse până la această oră e o activitate! Ar trebui să vă mai gândiţi şi la dumneavoastră!
Pe Dorel îl treceau toate apele. Uite domnule cum face pe nebuna cu mine! Ce, parcă eu nu văd că e ea ? Până acum nu a fost “văzută” pe şantier, ar fi aflat şi el… Deci este ea, e Maia !
– Maia, ce frumoasă eşti !
– Da, azi marea e frumoasă !
– Nu vă supăraţi dacă vă întreb cum vă cheamă ?
– Nu. Mă cheamă Dorina, Dorina Ciornea.
– Vă mulţumesc !
S-a urcat la volan şi a plecat, lăsând un nor de praf în urma lui…. Dorina, Dorina Oare îşi bătea joc de el ? “Dorina, Dorina Ciornea, Ciornea… Dorina !? “

***

Nu totdeauna, cadrele angajate pe şantier erau şi cei mai corecţi oameni. Aşa se face că cele mai grele 10 zile din viaţă le-am petrecut fără nici un personal tehnic de urmărire a lucrărilor de către beneficiari. Ori, raportul se dădea decadal. Brigada noastră putea arăta oricând şi oricui ce a făcut până acum. Imediat după pornirea şantierului, toate oficialităţile care se abăteau la şantier ne făceau şi nouă câte o vizită, în primul rând maramureşenilor, fiindcă aici era ceva de văzut.
Cu toţii ne felicitau. Dealul nostru rămăsese cu mult în urmă, cu teama începutului cu tot. Iar acum, la realizări… eram sigur că nu ghiciţi, ei bine, noi eram pe ultimul loc, cu valoarea zilei muncă de 11 lei… Acest lucru ne-a intrigat tare… cum se putea face o asemenea mârşăvie ?
Comandanţii noştri au plecat în “recunoaştere” la “tovarăşul” care ne-a pontat această “colosală” realizare. Unii dintre colegi plângeau. Dar nici ei nu prea ştiau de ce plâng. Îi dureau palmele, trupul sau palma primită cu necinstea din spatele ei, erau total doborâţi şi această stare era neaşteptat de descurajatoare.