Am plecat şi eu cu maiştrii noştri şi am ajuns la birouri. Din om în om am ajuns să-l găsim pe “scumpul” nostru pontator.
– Bună ziua! Suntem brigada care în această perioadă a lucrat la canalul de aducţiune a apei. Am venit să vedem cum aţi reuşit să ne “scoateţi” cu fabuloasa suma de 11 lei pe zi ?!
– Bine. Foarte bine. Cât şanţ aveţi realizat ? 100 de metri asta face în metri cubi… da… da… şi asta împărţit la o sută… exact 11 lei pe zi şi el, harnic fiind, ne şi calculează în faţa noastră aceste lucruri, fără nici un tupeu.
– Pot să vă întreb ceva ? intervine maistrul nostru.
– Da … desigur …
– Vă rog frumos să-mi arătaţi unde scrie cât costă excavatul – ca să nu zic săpatul – unui metru cub de pământ ?
– Uite aici ! Am cartea… sigur… fără carte nu se poate… nu… uite cartea! Fiţi atenţi, în pământul Olteniei, cel mai bine plătit pământ de “şutăr”, aşa cum zic ai noştri, este de 17 lei/metru cub.
– Domnule ! să stabilim un lucru ! Târgu Jiu este capitala de judeţ a Olteniei sau a Gorjului ?
– Păi … a Gorjului.
– Şi nu s-ar putea să ne arătaţi şi nouă cartea unde scrie normarea săpării pământului Gorjului ?
– Păi … ştiţi, cartea asta este de la cealaltă împărţire administrativă a ţării.
– Voi o să ne plătiţi corect numai atunci când se va face o nouă împărţire teritorială, ca să vă fie bună cartea ?!
– Păi …
– La revedere !
Am ieşit cu toţii şi am rugat pe directorul general al Centralei Cărbunelui să ne primească. Generalul a fost deosebit de înţelegător şi conciliant. Ne-a promis că ne dă cel mai bun normator să ne normeze pe loc toată lucrarea. Între timp a apărut un ARO şi în el, să vezi şi să nu crezi, pontatorul nostru. Am mulţumit generalului şi ne-am dus la “omul nostru”.
Pe drum, din vorbă-n vorbă a reieşit că el, normatorul “fiind reţinut de unele lucrări”, ne-a normat pe hârtie, hârtii ce le primea şi el de la alţii şi că acum se vor lămuri toate, deşi el nu credea că se va putea face mai mult decât i-a ieşit lui pe hârtie, în birou …
Mă tot uitam la maistrul nostru, care cu greu îşi stăpânea mâinile să nu şi le arunce pe acest “îngeraş de birou”, care cu seninătate ne “lămurea” cât de puţin am lucrat noi şi fără nici o jenă ne explica cât de puturoşi suntem.

Noi scoteam câte 8-10.000 lopeţi pe zi – ne mai ţinând cont de folosirea târnăcopului, a sapei sau a cazmalei – iar brăilenii, care lucrau la curăţatul benzii, “au ieşit” cu 84lei/zi la circa 3-5.000 de lopeţi pe zi, şi asta fără să le şi sape şi totuşi nouă ni se explica cât de puţine realizări avem.
În dreptul lucrării noastre era şi sfârşitul drumului parcurs cu ARO. Am coborât cu toţii. O primă luare de poziţie …
– Tovarăşe pontator, în cartea dumneavoastră figurează unghiul, înclinarea sub care s-a săpat aici ?
– Nu. Mie mi-e dată numai lungimea şanţului. Exact nu am ştiut pe unde treceţi, aşa că nu puteam să improvizez.
– Poate dacă ne-aţi mai fi căutat mai des … poate …
– Acum văd … văd domnule… e clar … m-am uitat …
– Se observă şi zonele defrişate ?
– Da… da….şi începuse deja să facă calculele lui. Dumneavoastră la ce realizări aţi ajuns ? întreba el pe şeful nostru.
– Aţi calculat şi cele două zile în care nu s-a lucrat din lipsă de scule şi ni le-a trecut tov. director la regie ?
– Acum …. acum… spuneţi-mi cât aţi spus că v-a ieşit vouă ?
– Nouă ne-a ieşit 66 de lei /zi.
– Ştiţi, poate pe undeva s-a greşit, dar mie mi-a ieşit numai 65 de lei şi 40 de bani pe zi …
– Tot ce se poate, dar noi am socotit de mai multe ori şi suntem şi noi mai mulţi. Aşa că…
Am coborât. Nu s-a mai discutat nimic pe tema banilor. A doua zi s-au reafişat rezultatele înregistrate: locul I Brăila cu 84 lei/zi; locul II noi cu 66 lei/zi.
Mult timp m-am gândit la această problemă, să lucrezi pe rupte şi ei îţi înmânează un câştig în bătaie de joc… Ce ne-am fi făcut dacă aveam alţi coordonatori? Ce ne-am fi făcut dacă ei nu se pricepeau la normarea acestor tipuri de lucrări ? După atâta muncă ne râdeau şi copii de aşa realizări. De atunci parcă altfel îi priveam şi pe “responsabilii noştri tehnici “. De fapt, ei erau maiştrii noştri de fiecare zi.
Şi să nu uit, în decada a doua Brăila a avut 72 lei/zi, iar noi 76. Ce ziceţi ? Cu toţii am mai învăţat câte ceva, nu ?
După părerea mea aş fi zis că şantierul mergea bine, cu toate că simţeam în aer plutind ceva ce îmi scăpa. Şi asta, cine-l cunoştea pe maistrul nostru îi observa acea stare de frământare lăuntrică proprie lui (nările parcă i se ridicau în “sus”). Dar să vedem ce părere avea dânsul.

– Discutam şi calculam totul cu elevii. Toate calculele le făceam împreună şi ce era de respectat, lucrul, mergea conform graficului.
Noi eram brigada “Maramureş”, dar eram şi “minerii” şi asta obliga la mai puţine laude şi la mai mult lucru. Dar îl cunoşteam pe fiecare elev, cu toate acestea de două ori până acum, în cele 20 de zile trecute, destinul ne-a pus piciorul în faţă… Era vorba de ultimul tronson săpat, la urcarea dealului, care avea înclinarea apropiată de verticală şi săparea lui ne-a luat foarte mult timp şi muncă. Al doilea tronson, şi poate cel mai greu, a fost tronsonul care era din cărămidă întrepătrunsă. Fiecare târnăcop zdruncina elevul ca un vibrator. Trei zile ne-a trebuit ca să “cioplim” bucată cu bucată aceste cărămizi, ca să realizăm norma unei singure zile. Cu toate acestea, azi scăpam de acest sector deosebit de greu şi ne-ar fi venit şi nouă rândul la un teren mai afânat, urma o porţiune cu nisip chiar. Poate ne-am fi revenit şi noi fizic şi am fi fost din nou în fruntea brigăzii. Cu toate astea, maistrul de la construcţii a luat “porţie dublă” chiar în această fâşie de teren aluvionar, deosebit de uşor de săpat. Practic, pământul îl luau pe lopată şi-l aruncau, nu trebuia săpat. Dar nu a fost să fie aşa şi pentru noi. Cealaltă porţiune la care urma să ne înscriem noi era deja de natură sedimentară. Era un drum pietruit pur şi simplu.
Se pare că ceva nu era în regulă. Până acum nimeni din brigadă nu a îndrăznit să ia o “porţie dublă” peste rând, numai în ordinea în care venea rândul fiecăruia. Aceşti elevi erau buni, dar nu atât de buni ca şi “minerii “ mei. Cu această ocazie am pierdut în cadrul brigăzii locul I. Pentru prima dată de când lucram aici la Vârţ eram pe locul II, asta având un efect demoralizator.
După mutarea pe cealaltă porţiune am trecut la inspectarea locurilor de muncă, nu la verificarea dimensiunii şanţului, care eram sigur că era corespunzătoare, ci pentru cu totul altceva. De 14 zile aici erau 32 grade până la 34 de grade C. Azi, tinerii mei colegi parcă erau mai îmbujoraţi ca de obicei. Dar poftim, nu-ţi vine să crezi, uite colo corpurile delicte, două sticle de Bitter. Deci ceea ce era incredibil de admis s-a săvârşit… La masa de seară i-am informat şi pe ceilalţi colegi. A rămas că e prima şi ultima greşeală a comandantului tehnic, care nu sesizase faptul că elevii lui au băut.