Îmi reiau din nou derularea întâmplărilor. Maistrul nostru, de câte ori trecea pe lângă noi trei – Hossu, Mărgineanu, Bob – se uita la noi şi parcă nu era mulţumit de ceva.
La ora mesei – dejunului – a venit din nou la noi, am mai discutat de una de alta, până când Mărgineanu scăpă vorba “din el” că el este “şeful brigăzii”.
– Mărginene, tu ştii cine-i azi şeful brigăzii ?
– Nu.
– Pentru mine şi pentru voi toţi, e Bob. El are cele mai mari realizări.
– Dar cum ? Doar am fost ales !
– Pentru mine şeful brigăzii este acel om care conduce brigada. Dacă-i la muncă, e cel mai bun muncitor, dacă-i la dans, e cel mai bun dansator. Tu nu eşti nici pe la mijloc şi dacă-i merge tot aşa o să-i rog pe colegii tăi să-şi aleagă alt şef de brigadă …
Din acea zi Mărgineanu a săpat 15 metri cubi de şanţ pe zi şi niciodată nu a mai fost “sub” normă. Cu alte cuvinte, şi-a intrat în funcţie cu “toate drepturile“.
La staţiile de amplificare se mai dădeau ştiri şi de la alte şantiere. Într-o dimineaţă am auzit despre colegul nostru Mogoş Dorel că bătuse toate recordurile pe şantierul lui, făcând 45 de curse pe zi. Era ceva să “freci” acel dig, de atâtea ori într-o singură zi …
Mi-am adus aminte că noi am fost singura brigada care nu am început de la zero, ci cu 26.000 lei. Era ceva. Era contribuţia lui Dorel la veniturile clasei.
Cei ce veneau din alte părţi (delegaţi, conducători, activişti) ne-au spus că o mare animaţie este în locurile unde mai sunt Ş.N.T.-uri, cu brigăzi din judeţul nostru. Aproape toţi, la “ora de poveşti”, cum am numit noi ştirile din şantiere, sunt prezenţi şi ascultă. Aşa aveam impresia că ne sfătuim unii cu alţii, că ne transmitem bucuria şi plăcerea de a fi alături de ei, de-ai susţine efectiv. Uneori trimiteam şi mesaje de încurajare. Ne plăcea să fim alături, umăr la umăr, şi la bine şi la rău, cu toţi cei ca noi.

* * *

Pe Dorel tot mai mult îl rodea ceva. Trecuseră trei luni de când era pe şantier, aproape două de când n-a mai văzut-o pe Maia, iar pe colegii lui şi de mai multă vreme. Iar acel “ceva” nu prea putea să-l destăinuiască lui Nicu, cu care era prieten, erau colegi la toate, dar nu a simţit nevoia să i se “deşarte”.
A crezut el la început că fata aceia era Maia. Şi-a dat seama că într-adevăr era Dorina Ciornea. A aflat el, fără să-i spună ea. Maia avea o aluniţă. A observat aceasta când i-a mângâiat părul. Dorina n-o avea.

Dar până s-a gândit s-ă se uite, era precis că e Maia. Credea că ea, Maia, i-a făcut această figură. Şi când te gândeşti că îndrăgostiţii pot deosebi şi gemenii, iar el era capabil să încurce unicatele. Totuşi sunt “ceva” aceste fete…
Fetele sunt, dar el ca să termine liceul trebuia să se înscrie la “seral” şi aşa va fi tot în clasa a XI-a, neavând altă posibilitate de-a respecta contractul semnat la înscrierea la şcoala de şoferi.
A fost deja să vadă unde-i Liceul nr. 2 Constanţa, acel liceu minier, unde-şi va continua studiile. La început nu-i venea să creadă că există aşa ceva în Constanţa. După ce-l văzu, credea. Adică şi aici există liceul minier. Aici îşi va petrece timpul seară de seară, până la terminarea liceului. Ce era să facă? Asta a căutat, asta a găsit…

* * *

Munca pe şantier mergea bine. În trei săptămâni terminasem şanţul. Ne părea rău că l-am terminat, dar am primit alte lucrări în continuare. Neavând elicopterul promis, care să ne ducă ţevile cu greutăţi cuprinse între 60 şi 300 de kg, le-am cărat pe spate tot noi, elevii. Poate a fost cel mai temerar act executat cu elevii, în condiţiile date. Pentru prima dată am simţit că-i foarte mult şi mai ales foarte periculoasă această operaţie.
După terminarea acestei operaţii, în aceea zi nu am mai lucrat nimic. Am fost lăsaţi într-o ”zbenguială totală”. Eram ca mieii când le cresc corniţele, primăvara…
Cu ţevile de 4” nu am mai avut acele probleme, doar distanţa de 1-2 km de transportat pe spate ne mai dădea de furcă.
Pentru efectuarea sudurilor erau normaţi patru sudori. Nouă ni s-a repartizat unul, căruia îi cam tremura mâna dacă nu bea iar dacă apuca să bea, nu mai învingeai cu el, cu gura lui. Cu sudatul şi el şi noi stăteam cam prost. Aşa că s-au apucat maiştrii noştri să sudeze, apoi colegii mei şi aşa am suplinit excesul de vorbărie şi de lene al sudorului alcoolic.
Oricum, toate operaţiile au fost făcute sub barem, chiar şi la transport, acolo unde trebuia să ni se repartizeze un elicopter, aşa cum era prevăzut, şi nu l-am mai primit, ne-am făcut treaba bine şi în linişte. Şi celelalte operaţii le făceam în linişte, cu calmul omului care face ceea ce trebuie făcut bine, inclusiv probarea conductelor.
După terminarea acestei magistrale ne-au repartizat-o pe a doua, pe care din nou am dus-o la bun sfârşit şi uite aşa se apropia ziua de întors acasă.

Aducând locul I de la Rovinari, am deschis o tradiţie aici la Baia Mare.
Nu ştiţi ce primire ni s-a făcut! Dar cine nu era de faţă?! A fost o primire grozavă. Când ai drapelul cu locul I pe ţară, ai de toate.
A venit şi Maia, Dorel nu scrisese încă la nimeni şi nimeni nu ştia ce gânduri are.

***

Ei, dar toate astea au trecut. Primul drapel de frunte al Vârţului l-am pus la locul de onoare al şcolii. Iar elevii “de aia sunt elevi să înveţe”, aşa că am început clasa a XII-a.
De venit nu ne-a venit nici un elev nou, dar banca mea era semi ocupată. Abia atunci când îţi lipseşte, îţi dai seama cum e să nu ai un prieten. Şi asta mai ales în clasa a XII-a şi după un Ş.N.T. Eu învăţasem să descifrez cu regret acest lucru.
Trecuse o săptămână de şcoală. Apare elevul de serviciu cu o circulară, numai pentru clasa a XII-a F.
– Fiţi atenţi !
– Dă-i drumul !
– Tăiaţi sonorul !!
– Tăceţi măi că nu se aude !
– Lăsaţi-l să spună ce are de spus !
– În baza Ordinului M.E.I. nr. 101003/ … se aprobă cererea elevului Mogoş Dorel de a continua şcoala la cursurile de zi, fiind ultimul an de liceu, urmând ca îndeplinirea contractului lui de muncă să se efectueze după terminarea şcolii.
– Ura, ura ! Vine Dorel !
Oare numai pe mine m-am auzit ? Nu cred că numai pe mine, i-am auzit mai ales pe Maia şi pe ceilalţi …
Şi acum la revedere, pe treptele vieţii !

* * *

– Cam asta era povestea ce mi-a relatat-o un coleg ceva mai mare ca tine, într-un moment când încercam să stabilesc un diagnostic ceva mai complex, prin metode psihice care, după cum aud, au început să le folosească frecvent şi poliţiştii în aflarea adevărului. Şi dacă dânşii-l folosesc, de ce nu l-am folosi şi noi fiind în branşă. Dacă consideri că azi ţi-aş mai putea ocupa din timp, ţi-aş mai relata şi alte întâmplări, sau alte vieţi, cu altfel de oameni, care mi-au venit în minte în timp ce-ţi istoriseam povestea anterioară. Ce spui ?
– Dacă vrei matale spune-o…