E vorba despre o familie în care soţul era :
“Un om bolnav… bolnav de T.B.C… e mai rău ca un handicapat. Handicapatul îţi răsplăteşte eforturile prin mulţumirea ce ţi-o arată, dacă-i faci plăcere, dacă-i dai să mănânce, dacă-l îngrijeşti. Un bolnav care este T.B.C.-ist e un fost OM, un fost miner, dar care nu mai e ceea ce a fost şi căruia nu i-a fost smulsă inima din piept, nu i-au fost anulate nici sentimentele şi mai ales amintirile… de “cum a fost el”… atunci când era OM, miner, adică atunci când nu avea T.B.C. şi era şef de brigadă.
Toate aceste stări de neputinţă, fac viaţa familiei, pe care soarta a bătut-o, să aibă un astfel de bolnav în casă, să ducă o viaţă infernală. Accesele de neputinţă ale “fostului” miner, care acum este un tebecist şi care nu înţelege de ce ?… Chiar lui i se întâmplă… şi de ce chiar el este bolnav, cum de nu mai poate fi din nou acelaşi “falnic“ bărbat… de altădată…
Starea asta de neputinţă, nefiinţă a fostului bărbat, îl ducea la lucruri altădată nebănuite, chiar la cruzime, prin care zilnic îşi tortura familia. Pe el îl deranjează oricine şi orice. Neputinţa şi-o camuflează prin violenţă. Copiii… nu se mai bat cu nuiaua sau cu cureaua … lor “li se aplică“ picioare… se aruncă după ei cu lemne, bocanci sau alte obiecte, în aşa fel că sărmanii copii sunt mai mult pe afară decât în casă, unde deh,…ca toţi copiii, mai fac şi gălăgie… mai îndrăznesc să râdă… sau s-ar mai hârjoni…
Ajutorul solicitat uneori de copii la făcutul temelor devine un nou calvar. Până la urmă se termină cu ţipete, cu alte palme sau picioare aplicate “celui neatent”.Copiii aceştia erau ai lui, ai tebecistului… Copii frumoşi, copii care vedeau că “tatăl lor mănâncă altă mâncare”, iar ei mâncau ce “era”. Copii care trebuiau feriţi de tată, pentru că până la 4O de ani tebeceul este molipsitor, este activ. Familia se putea transforma în spital, fără nici o investiţie din partea statului, cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru viaţa lor, familia lor.
Şi ei trăiau… trăiau cu resturile… resturile de la societate şi resturile de la tatăl lor… şi cu toate astea, copiii ca şi copii în felul lor se bucurau de viaţă. Uneori, eu cred că erau chiar fericiţi, mai ales după trecerea a câte unui “taifun” prin casă, când accesele de tuse ale tatălui erau aşa de epuizante că şi copiii se simţeau vinovaţi că nu-l mai pot ajuta. Atunci se bucurau dacă-i alunga din casă. Nu conta nici timpul, nici cum erau îmbrăcaţi, se bucurau de libertate deplină.

Unii dintre ei o luau spre Someş, alţii spre dealurile de prin împrejurimi şi, chiar dacă natura nu le oferea o masă ca în poveşti, orice anotimp le mai oferea câte ceva de mâncare.
Cu acea hrană mai rău era primăvara… Da, dar primăvara, prin speranţele şi frumuseţea ei, suplinea alte lipsuri şi, dacă aveai puţină răbdare, acolo prin iunie erau deja cireşe şi… şi din nou era bine.
Sigur că pe vremea aceea – imediat după război – acel omenesc şi înălţător simţ de întrajutorare între oameni s-a încetăţenit şi la copii care, chiar mici fiind, mai puteau să stea lângă o vacă, sau şi mai bine pe lângă o capră care se ştie cât de “uşor” este de păzit, chiar de oameni în vârstă… Sau mai puteau fi “pogonici” în faţa boilor, la arat… Vara, oamenii mai reparau acoperişurile şi un ţânc făcea mai uşor 10-20 de “drumuri” pe scară… decât unul mai în vârstă. Ei, atunci le era şi lor plătita munca şi era “o zi de îndestulare”.
Când urcau dealurile sau se jucau pe malul Someşului, nici foamea nu era aşa de presantă. Libertatea de-a privi cerul, de-a te plimba fără spaime acolo pe unde vrei, le dădea o visare, o împăcare a fizicului, a spiritului… erau superiori… Îţi puteai imagina orice aventuri, se puteau închipui ca fiind nişte războinici care apărau aceste pământuri dumnezeieşti…
Oamenii acelui sat au trecut prin foarte multe forme de oprimare şi nu de puţine ori populaţia acestui “oraş” decăzut, acum sat, a fost măcelărită. Aceşti oameni, iubitori de neam, cu toate că pământul era bun pentru fâneţe şi livezi… livezi nu prea aveau. La ei exista credinţa că bunii şi străbunii lor ar duce lipsuri “acolo” pe unde se rătăcesc sufletele lor, dacă ei, oamenii, care trăiesc, care sunt nepoţii lor sau strănepoţii, nu ar face pomeni. Dar acest lucru e foarte greu de realizat într-un sat de munte, unde oamenii sunt foarte mândri şi nu primesc pomeni, “ele sunt pentru handicapaţi”… Dar într-un sat sărac nu prea stau handicapaţii … merg şi ei acolo unde este mai mult belşug … şi atunci, ca totuşi să împlinească ceea ce cugetul le impunea, oamenii din satul nostru nu-şi făceau livezi propriu-zise, ci îşi semănau “livezile” pe marginea drumului, ca drumeţii să poată sta la umbra unui copac, să mănânce o prună, un măr, o pară, o nucă.
Tot la gândul datoriei faţă de cei dragi, din care se trag – cu toate că erau la munte – sau poate tocmai de aceea, îşi săpau fântâni…

Multe, multe fântâni, care şi ele erau puse pe marginea drumului, sau chiar în “gard” cu vecinul sau la drum, ca atunci când un om însetat trece pe acolo să nu fie obligat să roage pe cineva pentru “o gură de apă”, să-şi poată lua singur şi poate omul mai zicea şi un “Bodaproste sau să-i fie de sănătate celui ce-a făcut-o!”
Ei bine, să spunem că a săpa o fântână – cu toate că nu era vorba de istorica fântână din palatul Huniazilor – dar şi aici cea mai mică fântână avea patru metri, iar celelalte, şi nu puţine la număr, ajungeau la 30 de metri şi săparea lor, uneori dura o viaţă de om. Cu toate astea, fiecare fântână avea un fus, lanţ şi găleată ca oricine dorea apă să-şi poată potoli setea.
Aşa erau şi livezile din satul nostru, şi modul de-a da “de pomană”devenea o datorie a celor “în viaţă” faţă de bunicii şi străbunicii lor.
Nevasta tebecistului, a fostului minier, era o femeie frumoasă, îndatoritoare şi iubitoare faţă de soţul ei, de familie. De fapt, fără generoasa ei dragoste nici soţul şi nici copiii nu ar fi existat. Muncea în casă tot ce era necesar – şi erau destule – şi mai muncea şi pe la alţii. Muncea orice numai să-şi poată ţine casa, pe soţul ei, fiindcă el nu mai putea face nimic.
Atunci când era fotbal în sat – de acasă şi până la arenă nu erau mai mult de 3-4 sute de metri – ca să ajungă până acolo trebuia să facă cinci, şase popasuri, să-i “vină“ aer, să-şi mai revină.
După cum se vede, era un neputincios, dar un neputincios cu drepturi, cu cinci copii şi cu toata fosta lui viaţă. Îl enerva enorm numai gândul că el nu mai poate ceea ce putea “pe vremuri”, faptul că-l “ţine“ nevasta, îl irita, îi dădea crize, făcându-i apoi şi mai grea viaţa soţiei, care era ca a unei roabe, era “roaba lui Dumnezeu“, a casei, a familiei sale. Fiind o femeie harnică la serviciu, unde era plătită… cum era plătită…, era apreciată, dar aprecierile pe acea vreme erau numai verbale… Salariu mai mare “ioc”, prime nici atât, deci aprecierea era “morală”.
Ştia toata lumea că un serviciu – când “ţi-l dă Dumnezeu”- îţi ocupă toată viaţa, nu numai cele opt ore, de multe ori şi pe cele de acasă. Apoi mai sunt şi serviciile la telefon, paza dublă şi alte asemenea corvezi, încât multa lume se gândea cum această femeie le face pe toate şi încă nu cade jos.
Până şi acasă – un fel de mâncare îi pregătea soţului – şi alt fel pregătea pentru copii. Soţul nici asta nu putea face, să pună supa de urzici la fiert – că primăvara asta era mâncarea de “regenerare “ – când altceva nu era.
Primăvara începea cu broaşte, dacă nu le prindeau copiii ei, erau mai scumpe să le ia de la ţigani… Apoi urma supa de urzici, felul doi, tot urzici preparate ca spanacul. Mai târziu apărea podbalul şi abia în vară fasolea şi cartofii care, pe o palmă de loc, în coasta casei, se mai puteau cultiva, dar niciodată nu au avut cartofi pentru iarnă.