Se scoteau zilnic, imediat ce se putea face ceva din ei. Fasolea se punea pe lângă gard. Deh … nu era prea mare “moşia”, dacă doi copii o puteau “răsturna” într-o singură zi cu cazmalele.
Că nevastă-sa era apreciată de consăteni şi de colegii de serviciu, bărbatului îi dădea o stare de gelozie. Oare ce însemna să fii “apreciată”, se gândea el ? Oamenii aceştia la ce se gândeau atunci când vorbeau despre nevastă-sa ? Oare… nu cumva… ea îl înşeală ? Oare nu-şi bate joc de onoarea lui ?… Când aştepţi, zi de zi, opt ore – poate mai mult – să-ţi vină nevasta acasă, gândurile te pot înnebuni… aşa că, nu de puţine ori, accesele de gelozie luau forme din cele mai ciudate. De la muţenie şi refuzul mâncării… la bătăi, unde el care la un drum până la arena de fotbal trebuia să se oprească pentru a putea sufla de 5-6 ori – acum reuşea, cu o botă sau o coadă de mătură, să-şi bată nevasta, după care obosit fiind… veneau accesele de tuse…
Adeseori am văzut-o pe această femeie plângând, dar mi se părea că nu durerea ei o plânge, ci îşi plângea durerea sufletească, îşi plângea soarta. Tocmai pe capul ei a căzut această năpastă şi ea singură nu poate face mai mult pentru bărbatul ei, pentru casa ei… Bărbat care uneori o nedreptăţea. Si ea îşi nedreptăţea într-un fel copiii, deoarece supa grasă era servită doar pentru soţul ei, care avea nevoie de o hrană mai consistentă, iar copiii mâncau ceea ce mai apucau. Să faci zi de zi pentru toţi aceeaşi mâncare, supă de găină, ar fi costat o avere, cel puţin, şi nu putea face mai mult pentru el, pentru ei. Aşa că… a apărut marmelada… la şcoală… la lucru – aceeaşi marmeladă – ce va primi şi alte denumiri, cum ar fi: “şunca tineretului”, ”slănina UTC-istului” sau alte savuroase denumiri.
Se ştie că T.B.C.-ul se poate primi şi din foame şi ea, femeia T.B.C.-istului, ştia asta. Poate că acest lucru exprima plânsul ei, plâns al unei femei chinuite de boala altcuiva, de traiul mizer, de copiii care i se ofileau şi se gândea cu groază ce să mai facă ca să nu i se îmbolnăvească şi ei de aceeaşi boală, boală de nevindecat… T.B.C.
Acum, soţul ei a venit acasă de la sanatoriul Toria. O parte din plămân i-a fost scos, i-a mai rămas un sfert… în locul unde l-au operat, i-au fost luate şi două coaste… Unde lipseau aceste coaste, pielea era băgată mai înăuntru… dacă-ţi venea ideea să-l strângi în braţe, fără să-ţi aduci aminte de asta… îl puteai sparge…
Şi după fiecare ceartă, copiii ”zburau” de acasă. Pe urmă venea împăcarea, care, de cele mai multe ori, se solda cu o nouă sarcină… cu un alt copil…

Cu toate astea femeia-şi iubea soţul şi dragostea ei ţinea “casa” în viaţă şi poate nu vedea zilele negre ce le trăia … chiar aşa de negre precum erau în realitate. Uneori erau şi zile bune… Au mai primit şi ajutoare – Ajutor American – apoi, din clasa a V-a doi copii primeau masă la cantină, de 1,50 lei, oferită gratuit, la cantina şcolii, şi după această masă copiii mai căutau câte ceva pe “stelajea” din bucătărie .
Copiii tebecistului şi ai Marişcăi erau copii normali şi nu aveau probleme la şcoală. Se întâmpla ca în acelaşi timp câte doi, trei din casă să fie elevi. Asta presupunea ca singurul “bun mişcător”, porcul, să se vândă prin septembrie, ca să se cumpere cărţi, caiete şi acel trening tradiţional, care era şi uniformă şi palton şi cam de toate …
Dintre aceşti copii era unul care iubea mai mult cartea. Era premiant, dar niciodată pe locul I. Învăţătoarea a trebuit să nască şi lipsind de la şcoală copilul a ocupat mult râvnitul loc I. Fata căreia i se decerna “prin inerţie” locul I nici nu a făcut mai mult de patru clase. Dar locul I nu putea să fie luat de un copil sărac, copilul tebecistului, a fostului minier… Aşa a fost… şi… şi pe atunci se vorbea de dreptate… cinste… egalitate…
In ciclul II situaţia s-a mai schimbat. Un coleg, care era ca un buldozer, care nu ştia nimic, numai fotbal, şi acel joc îl practica cu durităţi, trecea clasele doar pentru faptul că tatăl lui a fost ucis de legionari.
Fostul miner, tebecistul părăsea familia şi această lume în anul în care copilul lui premiant era în clasa a IV-a. Murea vomitându-şi ultimul sfert de plămân ce-l mai avea… Ori asta încă nu s-a decretat ca moarte eroică… Asta era o moarte banală… Moartea unui tată, care lasă în urma lui 6 orfani… moartea unui fost miner, bolnav “obişnuit”.
Copilul tebecistului ar fi dorit şi el să meargă mai “departe”. Nu putea merge fiindcă în urma tebecistului a rămas o pensie de 202 lei. Între timp şi Marişca căzuse la pat – nu se putea ca un singur copil dintre ei să trăiască la “şcoală” şi să consume 400 lei lunar… bani inexistenţi de altfel…
În schimb, “buldozerul”, a mai şchiopătat “la intrare“, a mai şchiopătat şi ulterior la învăţătură, dar în final a ajuns… nu o să credeţi !… contabil şef la o “întreprindere socialistă” …
Ce-i rămânea să facă copilului unui fost miner tebecist ?… Neavând pământ, nu avea de ce sta, pe lângă casă… să taie frunze la câini ?… Singura posibilitate era să facă şi el o şcoală, o şcoală gratuită… Astfel de şcoli erau puţine. Printre ele erau şi cele militare.

În schimbul unei taxe, în care se plătea “doar” mâncarea pe două săptămâni şi alte servicii, a ajuns la un liceu militar. Vizita medicală şi examene… În cele două săptămâni, candidaţii – în număr de o mie – erau organizaţi în plutoane şi daţi în “primire” la nişte “tovarăşi” subofiţeri. Când aceste cadre militare s-au văzut “comandanţi de pluton“, au considerat că trebuie “dat exemplu” de cum trebuie instruit un “soldat”. În afară de faptul că tot timpul erau în program, curăţau armamentul, curăţenie în spaţiile de şcolarizare, curte etc. s-a ajuns şi la “alarme” de zi şi de noapte… Ba mai mult, câţiva dintre candidaţi, sub diferite motive, au fost băgaţi şi la arest şi ca tacâmul să fie complet, la masă tot timpul au fost “serviţi” cu nişte carne alterată …
În faţa şcolii era un chioşc unde se găseau plicuri, caiete etc.. Nimeni nu avea voie să cumpere nici un plic. Nici pentru atât nu aveau voie să părăsească curtea … Să nu spună nimănui ce era înăuntru.
Toate astea au creat o stare de groază în rândul tinerilor… Unii au fugit… i-au prins… şi au fost băgaţi la arest…
Soluţia de-a scăpa de acest coşmar, de altfel unica considerată de băiatul tebecistului, era să nu scrie nimic la lucrări… Ideea i-a venit abia după lucrarea de română, lucrare la care nu se îndoia de rezultat – doar l-a avut ca profesor pe Militaru.
La lucrarea de matematică n-a mai “lucrat” nimic… a predat o foaie goală…S-a întors acasă. Examenele se dăduseră la toate şcolile. În acel an nu mai era unde merge, la vreo şcoală. Un an va trebui să se bage de slugă la cine-o nimeri… Un vecin i-a şi propus să vină de păcurar… Dar asta era numai vara, dar iarna cum să-şi umple timpul ?…
Într-o zi, Marişca vine într-un suflet acasă… încă din curte începe să strige:
– Băieteee ! Băieteee !… Unde eşti ? Spală-te repede şi te îmbracă… cu ce ai mai bun… că mergi la şcoală !
Băiatul era posac, era conştient că nu se mai dădeau examene… nu mai avea nici dosarul… aşa că nu s-a omorât s-o asculte pe maică-sa …
– Ce şcoală ? mamă !…
– Şcoala de meserii, de mineri !
– Şi cum ajung eu acolo fără acte ? Şi nici oraşul nu ştiu unde-i ! Unde zici că este şcoala asta ?
– Dragul meu ! Am vorbit cu omul ăsta, şi-i arată un bărbat cu care a venit, şi el a vorbit cu directorul de acolo, îţi cer ei dosarul, că-l cunoaşte, au lucrat împreună şi-i om de treabă !