Şi uite aşa s-a găsit o şcoală şi pentru băiatul tebecistului… Şi era o şcoală gratuită… de mineri… aici era bun… Ba, ca să nu mint, atunci când au ajuns acolo, nu avea vârsta pentru subteran şi a fost “băgat” la lăcătuşi de mină.
Tot era ceva… La patrusprezece ani, cu pantaloni scurţi şi cu sandale, intra în mină…
La 16 ani prin grija “unor tovarăşi”, trei copii orfani, de la aceeaşi şcoală, ungeau cu smoală patru kilometri de conductă, pentru a nu rugini… Ca să scape de smoala de pe ei, care se scurgea până la subsuoară, de pe gât, în fiecare zi se spălau până la brâu cu motorină… Toată pielea le era numai bube… Până nu şi-au “gătat misiunea” nu au fost iertaţi .
Şi cum orice şcoală se termină, au fost repartizaţi tot la aceeaşi întreprindere. Grupele de salarizare în care au fost încadraţi respecta aceeaşi conduită de mai sus… cu smoală… Orfanii, fiii foştilor mineri, au primit încadrarea de 624 lei/lună, ceilalţi au ajuns la 748 sau alte încadrări…
Tot în acele vremuri se mai întâmplau şi alte nedreptăţi strigătoare la cer…
Prin anii 1951-52 şi următorii, de la săteni li s-au confiscat toţi cartofii. Tot ce era cartof trebuia predat… Cei recalcitranţi, care nu au înţeles de ce trebuie să le rămână copiii fără cartofi pe iarnă şi primăvară, să nu le rămână pentru semănat, au fost “lămuriţi”… unii amendaţi… alţii “vânaţi”, ca să nu le rămâne nici un cartof din recolta lor.
Motivul acestei jecmăneli a oamenilor, de cartofi, era că în satul băiatului se cultivau nişte cartofi mari, albi şi sfărâmicioşi. Unii le ziceau “americani”… Dar, după cum ştiţi, toţi cartofii provin din America, dar cei care au dat acest ordin, ordinul confiscării cartofilor, credeau că este vorba de SUA, adică America, din cel de-al doilea război mondial… Ei nu auziseră de Cristofor Columb !…
În locul cartofilor “americani”, sătenilor li s-au oferit, de către “tovarăşi”, cartofi iarovizaţi de Lisenko… De nu l-ar răbda pământul !…
Mai bine de şase ani a trebuit să mâncăm aceşti cartofi verzi, cu gust de salcie, din care nu se putea face nici un pireu, neavând calităţi gastronomice. Cu greu s-a putut reface cultura cartofilor de baştină.
În primii ani, după ce s-a dat ordinul de jecmănire, a însămânţa alt soi de cartofi, decât cel “Lisenko”, era considerat ca sabotaj. De acum paradisul culinar cu cartofii Lâsenko Va dura mai bine de 6 ani. Văzând că munca la Exploatare nu-i este apreciată, ba este privit cu duşmănie, fiind şi sancţionat intenţionat, a considerat că aici nu mai are ce face.

Lucrul acela a pus punct carierei sale la acea unitate unde, n-o să vă vină a crede, a avut într-adevăr un unchi care avea o funcţie importantă, unchi care s-a purtat cu nepotul său exact ca “Boul cu viţelul” din cunoscuta fabulă. Omul nostru a plecat şi s-a angajat, cum s-ar spune, tot în profil, dar i-au fost testate cunoştinţele nu în domeniul lăcătuşăriei, ci în ce-l de instrumentist la fanfară, întrucât minerul care a cântat înainte la acel instrument a murit şi le trebuia un înlocuitor. Aşa s-a văzut angajat “cu probă de lucru”.
Oamenii din secţia unde a fost repartizat se uitau la el ca la unul căruia i-a ”plecat mintea la plimbare”şi a venit să se angajeze în cianuraţie. În timp ce toţi angajaţii acelei secţii căutau s-o părăsească, să fugă de ea, el…se angaja. Lăcătuşii şi electricienii arătau ca nişte salahori. Cărau zilnic zeci de motoare arse şi montau altele în loc… în apă sau spumă. Principala lor grijă era, ca atunci când le porneau să fie cât mai departe de ele. Dacă puşcau sau aveau scurgeri de curent să nu-i electrocuteze. Toate instalaţiile de scurgere, şanţurile erau colmatate, erau pline de acea spumă şi leşie care ieşea din ele deteriorând instalaţiile electrice, motoarele.
Lucra în mizeria aceea fără nici un orizont, fără nici o plăcere. Într-o bună zi, a întâlnit-o pe EA. De atunci parcă şi culoarea mizeriei era mai puţin neagră. Parcă şi Soarele era curios să-i vadă. Astfel au apărut mai multe zile însorite şi pentru fiul tebecistului, cu toate că nu mai avea lângă el: mamă, fraţi, neamuri, cu toată dragostea de care era el capabil o învăluia pe EA, fata de care s-a îndrăgostit. Şi câte vise şi întâmplări frumoase n-are un cuplu de îndrăgostiţi? Toate, dar absolut toate erau numai pentru Ea. A venit şi încorporarea şi zilele petrecute departe de EA “îl uscau” de dorul ei.
S-a trezit destul de repede pentru a-şi da seama că nici aici, în armată, cu toate că se străduia din răsputeri, cu toate că frecvent era citat la bilanţuri, nimeni nu părea că l-ar fi preţuit cât de cât. Întâmplător a auzit că unui soldat cu tensiune arterială mare, i-au dat drumul acasă. Fiul tebecistului gândea atunci că el n-ar fi plecat acasă fără Livret militar. Să fie iar încorporat şi să mai trăiască din nou acele “prime zile” de armată, de umilinţe nenumărate, de neîmpliniri, de restricţii. Niciodată!
Apoi a venit un procuror militar şi le-a citit Codul Justiţiei Militare, unde, printre altele, se spune că: “Insulta superiorului din priviri se pedepseşte cu închisoarea de la un an la cinci ani !…”

Poate teama.!… poate dragostea ?… poate numai dragostea !… poate numai dragostea lui…de-a da rost fiecărei etape din viaţă… l-au ambiţionat şi a ieşit primul din plutonul lui, cu toate că alţii erau favoriţii care ar fi putut ocupa acest loc cu mult mai puţină muncă…
Despre instrucţie ?… este de amintit doar atât că printre ofiţerii cu care s-a instruit şi perfecţionat, atât la condiţia fizică, cât şi la desluşirea artei militare, se afla şi viitorul campion “pentru opt ani” al României. De fapt primul campion al României la culturism… Îi zbârnâie şi acum în urechi, comenzile tânărului locotenent… Atunci când erau îmbrăcaţi cu întregul echipament, la temperaturi uneori de sub -20C, le dădea comanda: ”Direcţia Crucea lui Mihai…pas alergător… marş!!” La crucea ”Zeului Românilor“…marş! La unitate… marş!… şi uite aşa, toată ziua, trecea o zi…
Nu a fost uşor, dar nici atât de greu, şi totul ar fi fost bine dacă nu l-ar fi ”uscat” dorul după EA Orice a făcut… orice i s-a promis… unsprezece luni, nu a văzut-o…
Şcoala de gradaţi a nimerit s-o facă într-o unitate militară unde comandantul avea cel mai mic grad posibil pentru a ocupa această funcţie. În acest caz, pentru a se menţine pe funcţie, Unitatea trebuia să aibă baremurile “trecute” cel puţin pentru calificativul de “bine”. Aceasta presupunea ca soldaţii care trebuiau mâine să se lase la vatră, azi să mai facă încă înviorare şi neapărat sectoarele şi plantoanele, deci…
Pentru că un soldat a spus o glumă (într-un grup mai mare), întreaga unitate a fost pedepsită cu un marş de 18 km, cu echipament de război. Pentru a verifica şi măştile pe figură, de la Pod Albiţa, s-a folosit şi acest “stimulent”, iar din postul de grăniceri, maiorul care-a condus această “campanie de pedepsire”, a raportat:
– Unitatea a ajuns pe amplasamentul ordonat, cu efectivul complet, dintre care cinci răniţi! Celor cinci li se umpluseră măştile cu sânge… au rămas la infirmeria grănicerilor, ceilalţi… s-au “grăbit” să prindă masa de seară… deci încă 18 km…
Cu toate acestea, fiul tebecistului, a fostului miner a avut şi câteva satisfacţii “în viaţa lui militară”. A fost făcut sergent, primul în batalion, cu toate că era în compania a V-a. În perioada de “exploatare a gradaţilor” spre sfârşitul stadiului, a fost scutit de corvezi de către comandantul de batalion. Atât, după mai bine de 18 luni de armata făcută “conform regulamentelor” lor.
La întoarcerea din armată, unii oameni din secţia de cianuraţie se mai schimbaseră. O parte din mizerie a fost strânsă şi acum parcă era mai curat. Din nou s-a văzut nedorit… şi, oricât lucra, munca lui nu făcea bucurie nimănui.