Cum atunci se dădea admitere la o şcoală, s-a înscris şi el. A reuşit. S-a şi însurat cu “ochii lui”. Apoi a terminat şi şcoala.
În stresul psihologic de la învăţământul ideologic, de la televizor, cu ocazia zilei de naştere a “bunului”, care se sărbătorea zilnic, timp de 365 de zile dintr-un an, minciunile convenţionale şi frazele stereotipe, obligatoriu de repetat şi auzite zilnic, se putea muri… Dar fiul tebecistului nu a murit, el a făcut “numai” infarct…
După el au urmat sechelele psihologice ale unui fost bărbat, care cândva putea ridica şi 400 de kilograme şi acum nu putea să-şi poarte nici traista cu mâncare la serviciu… Istoria se repetă…
A venit şi revoluţia, cu acea “defilare” din faţa camerelor de luat vederi… toată lumea dădea sfaturi şi toată lumea cerea… Se făceau greve… demonstraţii… era violenţă… Cu toţii doreau ceva… Toţi aveau ceva de reclamat !…
Fiul tebecistului, uitându-se la televizor, se gândea cam ce ar vrea el să ceară dacă prin absurd ar fi fost întrebat de cineva ?… Ar fi ajuns şi el la televizor.
Viaţa lui s-a ruinat, treaptă cu treaptă… LUI… i-ar trebui o altă VIAŢĂ… Dar acest lucru nu ar fi dispus să-l primească… I-a fost destul o singură viaţă… o viaţă de câine… o viaţă de minciuni !… Rămâneţi cu ea… rămâneţi cu totul. Voi nu aţi înţeles viaţa oamenilor… EL a înţeles-o şi e convins de asta.
Viaţa este dragostea pentru oameni, pentru copiii abandonaţi în şcolile noastre, pentru soţiile şi copiii noştri, pentru cei ce ne înconjoară…
Nici o fericire nu există fără dragoste… şi asta mulţi n-o apucă, mulţi n-o “poartă”. Iubiţi ceea ce aveţi !… Preţuiţi ceea ce aveţi !… Este tot atât de valoros ca şi ce au alţii!… Să aveţi “ochi” pentru asta, nu pentru altceva!…
Îngrijiţi-vă puritatea, puritatea sufletească!… comoara inestimabilă a fiecăruia!… Altceva ?…

***

– Poftim Sandule ! Ce spui ?
– Da, e bună. Mulţumesc ! Mă duc să mă culc. E cam mult !
– Noapte bună !
– Noapte bună ! Şi plecă la culcare.
Pe Sandu, ultima chestie l-a intrigat. Se vedea treaba că el, pentru maică-sa, tot un copil a rămas. În ultimul an, parcă “viaţa îl ţinea în şuturi”. Şi interesant era că numai lucruri rele îi ieşeau în faţă.

Acum i-a prezentat mamei sale cauzele care l-au incitat, sau pur şi simplu l-au întors pe dos, lucruri despre care credea că nu se pot întâmpla, uite că s-au întâmplat totuşi. A existat probabil o forţă care l-a dezechilibrat i-a mai redus din presiune. Dorea să-i prezinte cauzele acestea probabile lui maică-sa, dar ea o fi crezut că el nu este capabil să nareze, să-i spună poveşti, cu mai mult ”lux” de metafore, figuri de stil şi alte “chestii” din astea… Nu-i nimic, mâine îi dau o replică!… Atunci îşi va da seama că nu discută cu un mucos…
Somnul i-a potolit trupul şi sufletul, cu toate că a doua zi de cum s-a trezit tot la astea îi era gândul.
S-a dus s-o caute pe maică-sa, pe care a găsit-o în hainele de casă.
– Bună !… dar ce, azi nu ai serviciu ?
– Ba da, dar am făcut o “gardă” pentru o colegă şi azi “mi-a întors” libera. De ce mă întrebi ?
– Atunci, o să mai ai puţin timp să limpezim discuţia de ieri ?…
– Am crezut că o să “pun varza pe iarnă”, dar dacă este aşa de urgent?… “Vai de părinţii care nu ascultă de copii”, deci te ascult !
– Mamă ! Cred că în poveştile de aseară s-a strecurat ceva neînţeles. Aş dori să elucidăm unele lucruri, de aceea te-aş ruga să mai asculţi o istorioară de-a mea, de fapt a unui coleg, care era cu trei ani mai mare la liceul nostru, dar care-mi era cel mai bun prieten. De altfel, suntem tizi, şi pe el tot Sandu îl cheamă …
– Dragă Sandule! Te ascult, sau îl ascult pe tizul tău, pentru o “geană de lumină” pe care tu ai numit-o un caz, cazul tău, sau problema ta. Să-mi iau ţigările şi cafeaua, tu poţi derula povestea…
– Nu eu ! Sandu, tizul meu… el îşi va derula povestea.
– Oricare ar fi, dacă tu m-ai solicitat, sunteţi bineveniţi ! Vă ascult pe amândoi…

* * * *

El stătea şi se uita în gol, de pe stabilopodul înclinat, spre mare. Visa… Uneori se uita după peşti, alteori îi mai şi număra, dar gândurile lui îşi urmau cursul lor firesc… depănau amintiri…
Terminase liceul şi era pentru prima dată pe litoral, în vacanţă… era singur… Era major… Clasele a XI-a şi a XII-a au fost un calvar… Cursuri… consultaţii… meditaţii… De fapt, dacă ar fi trăit şi el ca şi colegii lui de clasă ! Şi el ar fi trecut clasele, aşa cum le-au trecut ei,… dar el îşi iubea părinţii mult şi nu dorea să-i dezamăgească. Nu s-a pus problema impunerii unui ”stand de învăţătură” pentru el.

El nu avea asemenea părinţi şi, dacă ar fi fost aşa, ar fi ştiut cum să se ”apere” de aceste impuneri. Nu era cazul. El avea altfel de părinţi. Părinţii lui îi erau ca nişte tovarăşi, care îl ajutau şi-i susţineau activităţile lui. Ceea ce l-a făcut să “tragă” în aceşti ani – în aşa fel că nu a avut nici un fel de probleme nici la bacalaureat şi nici la admitere – se datora unei întâmplări petrecută cu câţiva ani în urmă …
Poate era prin clasa a IX-a… sau a X-a… Nici nu dorea să-şi mai aducă aminte de acele zile, de acele întâmplări care l-au pus în gardă cu multe lucruri deoarece a fost un adevărat cutremur pentru el şi în ce necazuri era să intre.
A fost invitat de o colegă la ziua ei de naştere. Era o colegă cu “veleităţi”… Părinţii ei îi ofereau tot ce-şi dorea, aveau din ce. Ea a cam început să depăşească, “pe ici pe colo”, “activităţile” care fac parte din conduita unei fete de 15-16 ani. Pe scurt, Sandu nimerise în toiul unei petreceri “de marcă”, ce se ţinea în vila părinţilor Mariettei .
Erau prezenţi aproape toţi colegii, dar mai erau şi câţiva “tipi” pe care nu ar fi putut să-i clasifice ca fiind prieteni ai părinţilor… sau ca prieteni ai Mariettei…
Pe el “persoanele” respective nu prea l-au interesat. Era muzică. Era şi cu cine să danseze, erau băuturi… ce mai ? Era tot ce se poate dori la o petrecere. Aşa că, ocupaţii aveau cu toţii până în momentul când unul dintre “tipi” le-a oferit nişte ţigări, nişte ţigări străine. Au servit cu toţii… El, nefiind fumător, nu a vrut să servească, dar tipul a insistat, zicând că aşa ceva n-o să uite niciodată. Să fumeze aceste ţigări chiar dacă nu era fumător!…
În extazul general a aprins şi el o ţigară. După un timp a observat că ceva nu este în ordine… atât în casă, cât şi cu persoana lui. În casă, unii se exaltau, alţii chiar erau “duri”, iar alţii cădeau pe jos şi chiar adormeau !…
El încă se “simţea în putere” şi i-a venit ideea să plece acasă… Aproape fugea. Ce s-a întâmplat acasă cu el ?… asta nu mai ştia…
După ce s-a trezit din beţia de haşiş – că în final s-a dovedit că asta era ţigara care i-a fost oferită – cu atâta largheţe .
Lângă patul lui era un medic, cu faţa trasă, aproape livid, care îl tot pipăia… Prin uşa întredeschisă a dormitorului a zărit-o pe maică-sa, care plângea… Când a venit la el, nu părea să fie plânsă !…
Mama i-a urmărit convalescenţa cu un aer “indiferent”, fără nici o imputare. Ea se purta cu el de parcă ar fi avut o simplă răceală… Niciodată nu i-a reproşat nimic… nimic din câte i-ar fi putut reproşa… Şi ar fi fost destule !…