Nimeni nu poate şti câte planuri şi câte vise nu-şi face un părinte cu un copil, copilul lui, încă de la primul zâmbet: cum uneori îşi schimbă tura la serviciu, îşi schimbă serviciul, se reciclează şi asta numai să-şi poată servi copilul cât mai bine, toate numai ca pregătirea copilului, cariera lui să fie mai uşoară, să aibă “cărări mai bătute “ pentru ca acesta să nu sufere.
Sunt părinţi care şi-au vândut vila, apoi şi-au schimbat oraşul – de ruşine că ei nu mai au vilă – şi asta numai ca să-l poată susţine pe el, cel care a pretins şi ei au dat, ca propriul copil să nu sufere. Lui să-i fie viaţa cât mai uşoară, să nu simtă greutăţile vieţii. Ca ei, copiii lor să vadă viaţa mai plăcută, mai uşoară, mai frumoasă. Ei, copiii, să nu fie atinşi de părţile neplăcute ale vieţii şi în primul rând prin lipsuri materiale, care nu se pot înlocui.
De obicei, acest tip de părinţi – copiilor lor – le par sufocanţi, lipsiţi de încredere în ei, plicticoşi şi uneori chiar mincinoşi, şi aici au perfectă dreptate, pentru că a creşte un copil numai în plăceri, prezentându-i viaţa în roz, este o adevărată minciună…
Dar dragostea părintească nu se ghidează numai după legi obiective, economice… Ea este un legământ, o punte de sânge dintre părinţi şi copii, care rareori este viceversa… De altfel, părinţii-şi doresc foarte mult să aibă parte şi ei de puţină afecţiune din partea copiilor lor.
Copiii, după ce devin majori – şi asta nu se întâmplă la 15 ani – în funcţie de cum reuşesc să-şi domine părinţii, că de înrobit, prin însuşi titlul de părinte sunt înrobiţi deja, se străduiesc să li se impună, să şi-i subordoneze. Îşi dau seama că de fapt aceşti “babalâci” sunt nişte fiinţe plictisitoare, neavând nici un fel de reacţie de aprobare la poftele propriilor progenituri. Apoi devin nişte marionete, care mai au doar un singur asalt de dat, ultimul şi cel definitiv …
Acest asalt, care din nou îi repune în drepturile lor de părinte, se dă în momentul în care apare “el“ sau “ea”, care-i va fi perechea copilului în viaţă. Atunci lupta părinţilor devine oarbă folosind tot arsenalul de care sunt capabili, pentru a-şi impune punctul lor de vedere.
Pentru părinţi nu se pune problema valorilor materiale cedate zi de zi, până în momentul când nu vor mai avea nimic de dat nimănui, decât doar sufletul lor… Nu! Pentru ei, pentru speranţele urmaşilor, care aproape niciodată nu coincid cu ale celor ce se doresc să le fie perechea copiilor lor.

Această viitoare “pereche” a copilului, părinţii ştiu că nu-l va mai mângâia niciodată aşa cum au făcut-o ei, nu vor fi sărutaţi pe locuri unde ţi-e şi ruşine să spui. Nu-l vor gresa cu fel de fel de unguente ce conţin cel mai mult cortizon… Nu se va uita cu ochii galeşi după el când va ieşi din casă…
Pentru părinţi, copilul este cel mai preţios avut… cel pe care l-au cocoloşit… apărat… au muncit în locul lui, l-au hrănit… îmbrăcat, crescut, iar acum vine “cineva”, cineva care nu are nici un drept asupra lui, acel cineva vine şi-ţi ia copilul, fără să-l ceară, apoi îţi întoarce spatele fără nici o jenă… Ba mai mult, are şi impresia că ţi-a făcut un hatâr… când ţi-a luat progenitura ! …
Şi atunci, ca părinte, ce să faci ?… Cu toată forţa de care dispui, fizică şi intelectuală, cu relaţiile ce le ai, cauţi să împiedici… ce ?… De fapt te pui în faţa destinului, pe care încă nimeni nu s-a lăudat că ar fi reuşit să-l „dea înapoi”… Dacă până atunci nu ai încărunţit… nu aveai riduri… luai toată lumea în răspăr, să fii sigur – Domnule Părinte – că de acum nu de puţine ori te vei trezi plângând, fără să ai un motiv, te vei resemna, fără să fi pornit o acţiune, ba mai mult, te vei înjosi şi mai profund şi la cel ce îţi va lua urmaşul, sau la propriul copil. Tu ca părinte vei fi fericit dacă le vei putea face un cadou, cadou care să valoreze măcar atât cât să merite un “mulţumesc !” şi atunci, când vor fi în toane bune, să te mai şi sărute… pe obraz.
Cea mai mare fericire a ta va fi însă să te lase pe un scaun – nu pe fotoliu – unde erau ţinuţi ei când îţi erau copii, să fii lăsat să-i priveşti, fără să le vorbeşti, ca să nu-i deranjezi… ca să nu fie observată prezenţa ta acolo… Suflet chinuit de părinte…

* * *

La astea se gândea Sandu atunci când şi-a văzut mama plângând. Această “prelegere” a auzit-o de la bunicu-său, într-o vară, atunci când un unchi, care era catalogat de “oaia neagră” a familiei, i-a făcut o vizită şi, fiindcă mirosea a “Piteşti”, bunicul i-a ţinut un logos despre ceea ce o să primească unchiul de la copiii lui dacă continuă să se închine la “stele” şi nu în biserică !
Toate acestea se învălmăşeau în capul lui Sandu şi s-a gândit că e cazul să-şi arate lui însuşi dacă este sau nu este… bărbat !
Asta probabil se poate înţelege în mai multe feluri. El şi-a propus ca, în cei doi ani ce i-au rămas, să înveţe cât se poate mai bine, ca să-şi “spele ruşinea” de pe obrazul lui.

Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi ascultat de sfatul maică-si, care, cu alte cuvinte, i-a descris exact ceea ce s-a petrecut în casa Mariettei… Bineînţeles că Sandu i-a replicat :
– Hai !… mamă !… Doar nu ai spionat la geamul ei ?! Pe toate le ştii ?! Omul nu mai poate să iasă din casă ?!
– De ce nu mergi la Ioana ? Este şi ziua ei ! Suntem şi vecini, avem relaţii bune .. este şi frumoasă… părinţii ei sunt nişte oameni oneşti şi cumsecade…
– Hai mamiii !… Că doar nu mă însor azi !…
– Tu de însurat nu te însori, dar nici nu te duci într-un loc de laudă !
– Bineeee ! Nu mă mai duc !
– “Din lac în puţ”, dacă omul încearcă să converseze cu tine, tu foloseşti orice mijloace să pui punct discuţiei !…
– Acum ce să fac ?
– Asta tu şti mai bine !… Eu am încredere în tine, cu ceva mai multă decât acuzi tu şi mai multă decât pui tu în aplicare ceea ce eu îţi spun… faţă de ceea ce tu mă “rogi”!
– Hai … mamiii !
– Cum ? Mă chemi şi pe mine să mă duc ?
– Nu!… Da… nu terminăm ?!
– Ai vrut să întrebi dacă eu… nu termin ? Am terminat ! Distracţie plăcută !
– Ciau !…
– Şi acum, dacă măcar mi-ar fi imputat ceva, mi-ar fi
venit mai uşor !… Dar aşa? Rămâne să mă amorsez singur !…
Sandu, după această întâmplare, n-a promis nimănui nimic. A făcut un pact în el însuşi şi greu i-a mai fost în aceşti doi ani… acum este fericit că a reuşit.
Doi ani… să nu vezi un film… să nu participi la excursii… să nu urmăreşti un program la televizor şi în general cam: “să nu faci nimic din tot ce înseamnă tinereţe”… toate să le “pui deoparte “… pentru mai târziu ?… Şi acum parcă-i pare rău că s-a terminat ! Zâmbea şăgalnic acestui gând. Îşi zâmbea lui însuşi !
Mai jos de stabilopodul “lui”, pe o piatră, o fetişcană se uita şi ea la mare, dar din când în când mai trăgea cu ochiul şi la “absentul de sus”. Îl vedea ba îndurerat, ba zâmbind… Îi plăcea de el… când deodată, brusc, se ridică şi plecă… fără să aibă impresia că a văzut-o măcar…