– Nu mă duc de pe stabilopodul ăsta până nu primesc răspunsurile la întrebările mele !
– Bine, bine. Sunt din România, mă cheamă Nacu, şi aici locuiesc la “Cocor”, camera 142. Domnul e mulţumit?
– Mulţumesc mult Maria. De vrei îţi spun şi eu.
– Dacă tot am început.
– Sandu Voinea din Bucureşti. Stau la “Scoica” 416.
– Ei, şi acum, pentru că ne putem întâlni şi fără să ne dăm întâlnire, hai pe nisip!
Ea sări prima, el “se luă” după ea. Hârjoneala ţinuse câteva minute, când el o prinse în braţe strâns, să n-o scape… Inima-i bătea ca a unei turturele… se zbătea şi ea şi inimioara din piept. Apropierea trupurilor tinere îi zăpăci pe amândoi, erau nepregătiţi, îşi desfăcură strânsoarea jenaţi…
Un timp s-au mai plimbat pe plajă, mai mult tăcând decât vorbind. Se sfiiau unul de altul. Parcă, îmbrăţişându-se, le-a pierit graiul şi în “faţă” aveau acest prezent arzător. S-au aşezat. Sandu o privea pe furiş. Îi admira formele… Nu prea ştia cum arăta o ”cadră”, dar el credea că aşa era şi Maria… Trupul ei rivaliza cu orice sculptură, dar era viu şi aproape. Simţea dorinţa s-o atingă, s-o mângâie. Nu ştia dacă-i va permite, dacă n-o va supăra, nu cumva să înţeleagă altceva decât ar dori el. Se simţea robit. Maria nu-i spunea nimic, nu făcea nici un gest şi el se simţea dominat… subjugat… libertatea lui era periclitată !
Maria nu-i cunoştea frământările interioare ale lui Sandu şi, pentru a nu-l forţa în gândire, a nu-i deranja meditaţiile, îl lăsă în pace. În definitiv aşa l-a şi cunoscut, meditând… mai poate medita încă… până va ajunge la rezultatul dorit… E un băiat frumos, liniştit, politicos. Pe ea n-o deranjează că nu-i “meliţa” toata ziua vrute şi nevrute!
– Mergem în apă?… întrebă Sandu.
– Cu plăcere.
Se iau de mână şi se dau plăcerii… valurilor. Au înotat, s-au jucat, joacă în care Sandu, mai din viteză mai din “nepricepere”, căuta continuu să fie cu mâinile pe ea, s-o simtă, să-i pipăie formele, s-o strângă, şi toate acestea aşa să le facă să nu-i dea impresia Mariei de vulgar, de necioplit, s-o jignească. Greu este să aliniezi plăcerile cu morala. Şi totuşi… toate aceste atingeri în locuri permise şi mai puţin permise îi dădeau furnicături de plăcere. Simţea că ceva nu-i bine… prea se ambalează… dar fiinţa asta, Maria, era prea frumoasă şi drăguţă, ca să stai lângă ea “ca de lemn”! Stările acestea îi dădeau o senzaţie de plăcere ireală.

Nu-şi putea explica cum le-ar putea domoli, dar nici nu-şi bătea capul. Ar acoperi-o cu sărutări, dar nu dorea să facă nici o greşeală… n-ar supăra-o pentru nimic în lume, sau să-i producă vreo suferinţă. Aşa că mai bine se purta mai “cuminte” decât să piardă plăcerea de-a sta cu ea… lângă ea. Se simţea atras ca de un magnet. Lua o mare hotărâre!… s-o sărute!… Înotă spre ea şi când s-o ia în braţe…
– Maria!…Maria!…Vino la vilă! o strigă o femeie.
– Sandule, eu plec. Mă cheamă tata.
– Din câte văd eu, cine te-a strigat e femeie nu bărbat.
– E vecina noastră… uneori ne mai face mici servicii…
– Păi, să-i spui că mie-mi face invers.
– Nu fi urâcios, mai ales când cineva te ajută. O să mă reîntorc!
După plecarea Mariei, Sandu a rămas mofluz. Această schimbare de situaţie nu-i convenea deloc, dar nu avea altă alternativă. Ieşi din apă… se mai prăji la soare şi plecă încet spre vilă. Era ora mesei. Se schimbă şi se duse la masă. Nu se dezminţi… mănâncă şi el ca toţi îndrăgostiţii… adică… nimic… Foamea lui avea nuanţe. Foamea lui nu-i venea din stomac. Simţea ceva, de parcă din trupul lui ar lipsi ceva. O durere – aşa cum numai cardiacii simt – îi cuprinse pieptul, de unde se vede că dragostea atacă inima, devine bolnavă şi-l oropseşte pe cel în cauză…
Sandu medita la “situaţia lui”, la faptul că în acel moment şi-a propus să fie bărbat, să înveţe temeinic – şi cât de greu îi era atunci – şi în acest moment, când de fapt nu făcea nimic şi totuşi parcă fără Maria nimic nu mai avea sens. E posibil ca să vezi pe cineva de două, trei ori şi să te “ramoleşti” în halul ăsta?… Chiar aşa de repede i-a “cedat” instinctul de apărare în faţa Mariei c-a devenit dependent de ea ?… Uitându-se la mersul Mariei, cum se îndepărta, a ajuns la concluzia, că mersul unei fete privit “din spate” este întotdeauna trist, este o despărţire, un lucru pierdut, în contrast cu mersul din faţă, care este provocator, promiţător, incitant. Stând “cu nasul în blid” se gândea din nou la “imaginea “Mariei. Cu ce l-a cucerit fata asta… ce are-n plus faţă de alte fete… de fetele care nu l-au cucerit?… O vedea! Îi vedea trupul, faţa, la ea toate-i plăceau. Nimic la ea nu era distonant, atât ca fiinţă, cât şi felul cum se purta. Nu era o gâsculiţă care să-l ”doboare” toată ziua cu: ga -ga, ga-ga… şi să râdă din orice inepţie. Nu era nici o “puritană”, să facă “caz” de o anumită costumaţie sau de vorbe neînţelese. Se purta firesc, logic, normal.

În discuţiile avute până acum au putut aborda orice subiect, pe orice temă fără a se lovi de idei preconcepute, simpliste, sau neretuşate încă. Ce stăpânea, conducea cu pricepere, nu abandona, lăsând pe alţii “mai pricepuţi” să conducă ei discuţiile doar fiindcă-s mai “grozavi”
Ieşi din restaurant şi “plimbându-şi “ochii în jurul său observă, că de fapt mai sunt şi alte fete la mare. Curios că nu şi-a dat seama până acuma, că nu le-a observat, dar în acelaşi timp îşi punea întrebarea: cum de ele nu l-au observat încă? Era la mare de vreo nouă zile ca numai cu o zi înainte să-l “vadă” Maria, şi el, după o zi sau două de când o cunoştea pe ea, să-şi dea seama că, într-adevăr era destul tineret pe plajă în afara lor. Acest gând, gândul că se uită după “altele” l-a făcut să roşească, parcă ar fi greşit ceva faţă de Maria!… Iar Maria!
A plecat spre cameră cu gândul să se culce. Se trânti pe pat (nu-i frumos, dar el aşa a făcut), dar somnul nu se subordonează nimănui şi n-are nici-un pact cu îndrăgostiţii,… despre care nu ştia prea multe Sandu. Pe părinţii lui nu i-a apucat aşa de “tineri” şi parcă, la acest capitol, odraslele nu doresc să-şi copieze părinţii (dar la care capitol doresc ei aşa ceva?). Pe colegi n-a prea avut timp să-i spioneze. Cunoştinţe lui erau “subţiri”, vagi, luate “după ureche”, din citit, fragmente de discuţii, atunci când “problema” nu era deloc fierbinte. Pe acest suport “subţire” îşi pune o întrebare: Cum procedez cu Maria e normal? În asemenea situaţii nu ar trebui să facă altceva, sau ceva special ? Chestiile acestea nu prea le ştia… poate că lui îi scapă ceva, pe care poate Maria-l ştie şi el „habarnist”. Dacă ea-i sinceră, o să-i spună, dar el nu crede că ar trebui să procedeze ”altcumva”. Asta cam aşa e, dar s-ar simţi deosebit de neplăcut să fie pe post de “faz”. “Somnului“ i se făcu milă de el şi adormi în pace.
A doua zi, Sandu o întâlni pe Maria cu totul întâmplător, când ea-l conducea pe tatăl-său la fizioterapie. Încercă s-o salute, dar ea îi făcu semn să “dispară”, să nu intervină,… acest lucru l-a bulversat… El aşa a crezut că nu este rău să-l cunoască şi pe tatăl ei. Se pare că Maria era de altă părere… Fluierând a pagubă, îşi trăgea picioarele goale prin nisipul fierbinte al plajei… Nu mai avea nici-un chef. A auzit nenumărate lucruri despre ciudăţeniile de comportament al fetelor, dar n-a crezut o iotă. Acum el este prins în ele. În acest caz trebuie să facă ceva anume? Nu-şi dădea seama…
În ziua următoare n-a văzut-o deloc pe Maria şi a început să se perpelească. Orice făcea, oriunde mergea, gândurile lui o căutau. Maria-l însoţea pretutindeni, îi ocupa mintea şi gândurile. Era iritat că atât de puţin au fost împreună, de fapt nu putea cataloga cunoştinţa lor ca o întâlnire, ca o prietenie.