La început mi-a fost mai greu, apoi m-am hotărât ca acest handicap de-a nu putea procrea, de-a nu putea avea urmaşi direcţi se poate ameliora înfiind copii. Şi astfel mi-am găsit rostul şi scopul trăirii în aceasta lume… Cum trebuia să procedez? Ce să fac? M-a ajutat bunul Dumnezeu.
Am cunoscut o femeie de treabă care a rămas fără bărbat, cu trei copii. Două fete şi un băiat. M-am gândit la tot ce poate ieşi dintr-o astfel de asociere şi în final m-am căsătorit cu ea.
O iubeam, îi iubeam şi copiii şi aşa ne-am încropit o gospodărie, o familie. Cât timp au fost copii mici nu am observat nimic, dar mai târziu la una din fetiţe un braţ parcă era atrofiat, nu i se dezvolta normal.
Bineînţeles că pe acea vreme medicii erau foarte receptivi la suferinţele oamenilor şi după multe încercări, medicamentaţii, spitalizări, medicii s-au resemnat definitiv. Nu era nimic de făcut cu acest braţ. Va rămâne pentru totdeauna aşa. Era urmarea unei poliomielite, peste care trecuse fără să sesizăm, şi aşa a rămas infirmă de o mână.
Pe acasă, era treabă destul de multă, ţineam şi noi pe lângă casă ceea ce se numeşte iosag – o vacă, porci, găini, câine şi, mă rog, ce se mai găseşte pe lângă casa omului. Protejând-o pe ea ca să nu lucreze, am creat probleme în familie, cărora nu le-am putut da de capăt.
Fraţii ei erau nemulţumiţi, ba mai mult, au început s-o urască acuzându-ne pe noi, părinţii lor, că numai pe ea o iubim, că ei sunt folosiţi ca slugi, că numai ei trebuie să facă tot şi “cucoana” este protejată tot timpul. Ea era întotdeauna îmbrăcată în haine frumoase, ea nefiind murdară şi ruptă ca ceilalţi copiii…
Ei, cred că mă înţelegi, nu erau toate tocmai aşa, dar cel care râneşte în grajd nu poate fi îmbrăcat cochet, deci din acest punct de vedere aveau şi copiii dreptate. Apoi se mai ivise un fenomen. Eu nu băteam copiii că nu erau ai mei, soţia îi mai altoia când pe unul, când pe altul, dar pe această fată, schilavă precum era, nu putea s-o bată, îi era milă de ea în afară de faptul că era cumsecade şi nu ne-a făcut probleme de aşa natură să merite asemenea corecţii; cine nu greşeşte bineînţeles nu trebuie nici muştruluit, nici bătut.
Fraţii ei au prins ură pe ea crezând că noi o favorizăm, în detrimentul lor. Când nu eram acasă aproape întotdeauna o găseam bătută. Cei doi, cei care erau valizi, se solidarizaseră şi puteai să-i şi baţi cât doreşti, că nu-ţi dădeau nici un fel de lămurire ce a păţit sora-sa. Ea îşi iubea fraţii, plângea odată cu ei când erau bătuţi, dar fraţii nu-i primeau dragostea ei, o ocoleau. Noi nu am observat ca ea să le fi făcut cândva vreun rău.

Această ruptură creată între fraţi m-a durut mult, şi mai mult o durea pe nevastă-mea, pe maică-sa.
Ani de zile ne-am tot gândit cum să-i împăcăm, cum să fie iar fraţi precum sânt, aşa cum trebuia să fie toţi fraţii lăsaţi de Dumnezeu.
Îţi rupea inima această suferinţă produsă de naşterea urii dintre ei, cu toate că încă nu aveau nici zece ani.
Într-o zi am mers la târg cu soţia să vindem o vacă. Cum se mergea pe jos până în Baie, nu i-am luat pe nici unul cu noi şi am rugat o vecină să se mai uite la ei peste gard, la casa noastră, să mai vadă ce mai fac copiii în lipsa noastră.
Femeia despre care povestesc, vecina noastră, fiind o femeie de ispravă de altfel, s-a tot uitat la prunci şu i-a mai apostrofat, dar cum se înnourase de ploaie şi ea avea fânul ne strâns, a fugit să-l strângă, lipsind cam două ore. Când noi ne-am întors acasă de la târg am găsit fata în faţa casei pe jos, bătută şi pe trupşor avea nişte semne care nu ştiam de la ce puteau să provină. Plângând, am spălat-o, am îmbrăcat-o şi am pus-o în pat. Niciodată inima mea nu a plâns atâta cât am plâns în acea săptămână. Problemele ne copleşeau. În primul rând eram mâhniţi de ticăloşia celor doi copii, pe care nici măcar nu i-am certat. Nu le-am pus nici măcar o întrebare. Practic, timp îndelungat eu nu am vorbit cu ei. Pentru mine şi soţia mea situaţia era clară. Problema era că trei fraţi buni au devenit incompatibili în acea familie…
Nu vedeam unde am greşit şi cum vom putea îndrepta lucrurile, dar mai ales cum îmi voi salva propria căsnicie. Deznădejdea mă luase în braţe. Şi parcă toate aceste lucruri nu ar fi fost destul de rele; această fetiţă mică şi bătută a amuţit dintr-odată. Nu mai vorbea cu nimeni şi refuza mâncarea. Pentru ea acum devenise clar că în familie doi o iubeau (părinţii) şi doi o urau (fratele şi sora ei). Cu toate că era mică, era deosebit de inteligentă si dându-şi seama de ce înseamnă traiul ei în casa noastră, a hotărât să moară..
Fetiţa a slăbit în aşa hal că nu mai putea să se ridice de jos, refuza mâncarea, se topea văzând cu ochii. Toată ziua ţinea ochii închişi şi nu răspundea nimănui. Cine mă cunoştea a spus că de atunci am început eu să încărunţesc.
De plâns, plângeam mult noaptea, dar sufletul meu era în suferinţă continuă. Mi-am analizat toate greşelile şi toate păcatele ce le-am avut şi m-am rugat de Dumnezeu să mă ierte şi să nu mă pedepsească atât de tare.

M-am spovedit şi am făcut tot ce se putea face, tot ce putea face un creştin că să alunge anatema de pe casa lui dar totul a fost în zadar.
Tot satul îmi ştia necazul de asta îmi era şi mai greu îmi era şi mai ruşine.
Pe la noi lumea se ajută reciproc: la fân, la cosit, la construcţii, la diferite transporturi. Oamenii, cunoscându-mi necazul, nu mă mai solicitau, din bunăvoinţa lor, dar această bunăvoinţă continuă, pentru mine era ca purtarea colectivităţii faţă de un ciumat. Aşa mă simţeam, aici acasă, în satul meu de baştină…
Să fi trecut o lună, două de la necaz când văd preotul la poarta casei mele. După ce i-am dat bineţe, părintele îmi spune:
– Toma, m-am gândit mult la viaţa şi suferinţa ta şi am vorbit cu directorul unui orfelinat mai dinspre graniţă, el e un fost coleg de-al meu, şi a fost de acord să-ţi ia fata la el. Nu ai nici o cheltuială. Poate aşa o să te linişteşti şi tu sufleteşte şi fata o să scape de ura asta frăţească.
– Domnule părinte cu sufletul tău bun şi milos ai găsit o alinare pentru al meu, după cum ştii, aş fi fost fericit ca să fie fetiţa mea, dar chiar dacă nu e, pentru mie nu este diferenţă. Totuşi nu ti-i supăra dacă te-oi ruga frumos să-i dai matale vestea această nevestei mele. Nu mi-aş dori să creadă, Doamne feri, că eu doresc să-i îndepărtez fetiţa de pe lângă casă, fapt ce ar aduce alţi nori asupra căsniciei mele.
– Ba, cum să nu, fii bun şi-o cheamă!
Şi aşa părintele i-a dat şi ei vestea, eu încercând să n-o influenţez, dar dacă nu am fi făcut aşa cum ne îndruma preotul, familia noastră ar fi fost năpăstuită. Aşa cum era, nu mergeam spre bine. Şi uite aşa, cu sufletul greu, i-am spus fetei hotărârea noastră. Pentru prima oară de la bătaia ce i-a fost administrată de către fraţii ei, a deschis ochii, ne-a preţuit pe noi, părinţii ei şi a răspuns scurt:
– Mă duc.
Sigur că sunt oameni care nu cunosc sufletul copiilor, dar cine-l cunoaşte cred că n-ar putea face ceea ce am făcut noi…
Cu trenul am mers până într-un oraş mai mare. De acolo am luat un autobuz şi ne-am dus până la marginea unui sat, unde se afla acel orfelinat. În acea micro-localitate, în afară de orfelinat, la o distanţă apreciabilă se mai afla şi un pichet de grăniceri şi o barieră pe care scria: “Poziţia normală orizontală”. Mai încolo… fâşia arată şi…..
Am plecat spre pichetul de grăniceri. Sincer să fiu, în acea pustietate simţeam nevoia de siguranţă.