Nu era nimeni pe uliţele cătunului, nu era populat, cu toate acestea am rugat grănicerii să-i lase pe ai mei să stea puţin până mă duc eu să văd ce şi cum… Mă iartă că, amintindu-mi de acest episod, din nou m-au podidit lacrimile… am trecut de barieră cu senzaţia că am ieşit de pe planetă şi am intrat în iad… În spatele “barierei orizontale” observ că mă uitam şi după umbră, nici ţipenie de om, nici o casă, aveam senzaţia ciudată că se pregăteşte ceva, ceva iminent. Mersul meu “rotativ”, uitându-mă de jur împrejur tot timpul, mersul meu semăna mai mult a pândă. Apoi, ştiind că ochii sfredelitori ai grănicerului din foişor mă urmăresc, îţi poţi da seama cum mă simţeam şi mai ales cum înaintam în acel spaţiu nedefinit. Mergând aşa cum am povestit, pe acel drum al pierzaniei, conştiinţa mea mă tachina mereu: “ce faci omule? cum, tu, iubitor de oameni, ai devenit un monstru care te lepezi de copii nevinovaţi? cine te-a ticăloşit într-atâta?” Mergeam în neştire pe drumul acela, plângeam că nu mi-am putut rezolva problemele altfel şi, în sufletul meu, omul de omenie care m-am crezut se micşora, era tot mai mic şi simţeam că, în curând, tot ce-am avut bun în mine va dispărea, voi dispărea… Gândurile mele apăsătoare nu-mi ghidau drumul, dar urechile mele erau sensibile la nişte voci de copii, care deja se auzeau bine. Veneau dintr-o curte mare, în care se găsea şi o casă. Dragă mi-a fost casa aceea în acea pustietate! M-am apropiat de gard cu gândul de-a chema un copil să-l întreb ce probleme mă frământau pe mine. Ştiam cum sunt copiii, Cunoşteam acea obrăznicie tipică vârstei şi mă uitam să văd unul mai politicos care să-mi de-a relaţiile necesare. Doamna doctor, mă iertaţi poate vă par plângăcios, dar şi acum îmi plânge sufletul de ce s-a întâmplat. Copiii aceia, dintre care foarte puţini îşi cunoşteau părinţii, dintre acei câţi au fost în curte, de fapt toţi câţi au fost acolo, s-au aruncat pe gard… şi mă mângâiau ei pe mine…Îmi spuneau: TATA. Săracii, ei nu ştiau că eu nu pot face copii, dar erau atât de sinceri şi de încrezători în ceea ce făceau şi spuneau încât şi eu am uitat de asta şi tot ce aveam la mine prin buzunare, prin traistă am scos şi le-am dat şi chiar mă credeam în acele momente TATĂL lor. Atunci mi-am dat seama că singurătatea şi spaima care m-a copleşit pe mine plimbându-mă pe lângă ”fâşia arată” lor le timora sufletele lor zilnic. Poate n-au văzut un om de ani întregi. Pentru ei eram “omul anului”… Atunci, cu sufletul ticăloşit, m-am întors la nevastă şi la fiica mea. Nu-mi puteam ascunde lacrimile gândindu-mă la durerile celor peste o sută de copii cărora pentru câteva secunde, le-am fost TATĂ şi m-am decis să vin înapoi acasă cu fata şi să facem ceea ce ne va lumina Dumnezeu.

Femeia mea a observat că în mine se petrece ceva, m-a prins de mână. Eu îmi ascundeam ochii de ea, de fetiţă, de grăniceri.
Atât am mai putut spune:
– Om merge acasă…
Fetiţa mi s-a pus înainte şi mi-a zis:
– Tătucă, eu nu! Stau aici!
Am mai stat pe acolo, grănicerii nu ne zoreau, nici ei nu au văzut multe feţe pe acolo şi, după ce nevasta mea a scos şi o pălincă, am devenit de-ai lor.
Într-un târziu am trecut pentru a doua oară de acea barieră şi am ajuns la ciurda de copii… copii care nu ştiau ce-i dragostea de mamă, dragostea de tată sau ce este o familie.
Pe Lucuţa am predat-o. Am primit un “proces verbal de primire” a Lucuţei. Pentru ei Lucuţa valora cât scria pe “procesul verbal”…
Doamne! Ce-i un om? Un “proces verbal”! Cu umilitoarea hârtie în buzunar am părăsit această citadelă a năpăstuiţilor, uitată de Dumnezeu, dar mai ales de oameni. Cu greu am ajuns la pichet, şi am leşinat. Soţia îmi spunea că am şi delirat şi am lovit un grănicer în buimăceala mea, vrând să mă întorc înapoi s-o iau pe Lucuţa mea…
N-am mai mers, şi Lucuţa a rămas acolo.
Un an de zile, de şase ori am mers s-o iau înapoi, dar de fiecare dată ea m-a refuzat.
Eu primeam plumb în piept şi în picioare la fiecare întoarcere. Apoi mi-a slăbit inima, am fost prin spital, am început să ne obişnuim cu gândul. Ceilalţi copii au devenit ce au fost întotdeauna, “copii normali”. Lucuţa a crescut departe de noi. Mai fugea în câte o vacanţă, după care pleca iar. Apoi au transferat-o la un alt orfelinat. A terminat şcoala. A făcut şi liceul economic şi a ajuns contabilă la o instituţie foarte importantă.
Din acel loc, Lucuţa noastră, infirma noastră, a făcut atâta bine cât nu am făcut noi toţi la un loc. Niciodată nu s-a plâns de nimic, de greutăţi, de boli şi abia acum, după ce ea a murit, ne-am dat seama cât de bolnavă era ea, ce greu i-a fost ei în toată viaţa aceasta, iar noi, cei de pe lângă ea, habar nu aveam că viaţa ei se apropie de capătul aţei.
Precum se vede, şi Dumnezeu are nevoie de suflete bune şi blânde cum a fost al ei, aşa cum nu sunt multe pe pământ. Poate ai crede că venind de acolo şi având o pregătire medie, ocupând acest post important, şi-ar fi putut urî fraţii sau cel puţin acum i-ar fi putut pune la punct. Dar din ceea ce a făcut ea concret în viaţă ai fi putut zice că a trăit numai să-şi servească fraţii, familia şi satul ei natal, fără ostoire.

– Aşa am cunoscut-o şi eu, în plus m-a impresionat la ea respectul ce vi-l acorda această fiinţă deosebită, care a fost Lucuţa. Interesant mi se pare felul cum s-a întâlnit şi cunoscut cu fostul ei soţ.
El provenea dintr-o modestă familie de muncitori. După moartea tatălui său, rămânând orfan la numai doi ani, maică-sa şi-a luat un serviciu să aibă cu ce-şi întreţine familia. Când era la serviciu pe dimineaţă pleca pe la patru şi se întorcea cam tot la aceeaşi oră după-masă. Când era de serviciu după-masă pleca pe la ora 12 ziua şi se întorcea cam la aceeaşi oră în crucea nopţii. Timpul pentru casă şi îndrumarea copiilor era foarte puţin. Uneori toată îndrumarea şi educaţia se rezumau la câteva ordine, sfaturi, dintre care unele se rezolvau, iar altele, dacă interveneau greutăţi, nu se mai rezolvau deloc.
Trecuseră mulţi ani, discuţiile de la mamă la fiu sau de la mamă la fiică erau tot mai rare, tot mai goale de conţinut. Parcă fiecare aştepta ca celălalt să plece să-şi vadă în linişte de problemele pe care le consideră el importante.
Copiii erau buni şi liniştiţi, de aceea probleme adevărate, probleme mari nu s-au ivit. Dar în loc ca timpul să permită o deconectare sufletească şi o apropiere firească, în perioada pubertăţii şi a adolescenţei, timpul ce trebuia acordat de părinţi copiilor, cărora le era imperios necesar în acel interval, confesiunile scădeau şi prietenia dintre mamă-copii scădea şi ea. Cu toate acestea, în această perioadă de timp, copiii sunt foarte avizi de cunoştinţe despre viaţă, despre personalitate, de ce nu chiar de cunoştinţe civice şi morale, care intră în obligaţia fiecărui om. Aşa cum spuneam mai înainte, toate discuţiile se rezumau doar la simple schimbări de replici şi nicidecum nu se făceau confesiuni sau o educaţie sexuală adecvată vârstei.
În asemenea cazuri, copilul, dacă nu-i “servit” cu ceea ce cere de la părinte, se va îndrepta spre alţii care i-ar putea umple golurile în materia care-i stârneşte lui interesul ori pasiunile.
S-a nimerit ca un tânăr de vreo 20 de ani, proaspăt ieşit din puşcărie, văzând mai mulţi copii pe stradă, să-i provoace “la un fotbal”. Copiii noştri, care erau în jur de 14-15 ani, au fost foarte receptivi şi s-a încins un meci de pomină. Tânărul puşcăriaş, nu era el antrenor, dar ştia bine să folosească credulitatea şi lipsa de experienţă a băieţilor, chiar a celor mai mari.
După ce au terminat fotbalul se retrăgeau într-un loc mai dosnic unde tipul le oferea galant câte o ţigară, iar acei care încă nu cunoşteau această îndeletnicire îi ajuta “s-o buchisească”…