– Greu nu, dar nu cred că o să înţelegi învălmăşeala, grozăviile, morţile gratuite şi mai ales teama care ţi se cuibăreşte în suflet. Greu de înţeles e războiul însuşi cu răsturnarea tuturor valorilor, cu împilările şi înjosirile de neimaginat. Cine nu a trăit acele vremuri şi le poate imagina, dar ce au simţit acei oameni, nimeni nu mai poate simţi chiar dacă ei îţi explică “că îşi dau seama”. Una este să-ţi cultivi frica, şi alta să auzi de la alţii ce s-a întâmplat. De asta nu ţi-aş spune-o.
– Poate nu o s-o pricep, sau nu o să simt aşa cum ai simţit tu şi oamenii aceia, dar eu nu pot să o cunosc măcar?
– Dacă tu vrei şi dacă eşti şi interesat de vremurile acelea, pun supa pe foc şi o să-ţi relatez poate cea mai tristă poveste de iubire.
– Te rog, mamă.
– Bine, Sandule… Era seară, umbrele ei coborau încet, odihnitor peste pacea satului muncit într-o lungă şi obositoare zi de vară. Ciurda de vaci a sătenilor, se îndrepta spre locuinţele gospodarilor, iar în dreptul fiecărei porţi rămânea mai puţin cu una. Iuli deschide poarta, şi vaca, recunoscând-o, sloboade un muget de bucurie şi satisfacţie, intrând pe poartă, pe sub mâna Iuliei, care-o mângâia pe spinare şi mângâierea se încheia c-o palmă peste greabăn. Vaca se apropie de vadra plină, şi setea care a chinuit-o până atunci îi dispare lent, iar ea parcă ştia să nu-şi mişte botul, că atunci s-ar putea sfârşi toate şi nu plăcut. Iuli stătea lângă ea şi-o mângâia pe gât s-o liniştească şi să mai uite de muştele şi ţânţarii care roiau în jurul ei, muşcând-o şi agitând-o continuu, făcându-i viaţa bietului animal insuportabilă.
Uitându-te la această paşnică scenă, foarte obişnuită la acel ceas de seară în acest sătuc, cu dealuri şi câmpii împreunate, sat transilvănean cu oameni care ştiu preţul muncii, preţul binelui şi-al răului, dar mai presus de toate ştiu ce-i omenia. Oamenii care le vizitează satul, prin modul lor de-a fi, le transmit aceste postulate ale vieţii lor, care le au de la bunii şi străbunii lor.
Un ochi mai atent ar fi putut observa că Iulica n-a închis imediat poarta de cum a intrat vaca, lucru neobişnuit aici şi nu pentru că ar intra vreun fur, ci pur şi simplu că oamenii de aici cunoşteau rostul lucrurilor şi nu înţelegeau să facă lucrurile altfel de cum se “cere”. Păi nu pentru acest lucru a ieşit Iulica afară?
Parcă ghicindu-ne îndoielile noastre, după ce şi-a adăpat Iulica vaca şi i-a prins lanţul de iesle, i-a dat un braţ de fân, s-a dus sa închidă poarta.

Cu ochii în pământ, urmărind parcă să nu fie vreun obstacol în drumul de închidere a porţii. Ochii priveau drumul imaginar de închidere a porţii. Când poarta s-a lovit de stâlp închizându-se, ochii şi-au ridicat privirea spre zăvor, apoi, ca din întâmplare, privirea-i “scăpa” peste drum, unde, ca din întâmplare, se găsea un băiat frumos şi tânăr, care, culmea coincidenţei, închidea şi el portiţa. Ochii ei şi ochii lui Ştefan, căruia toţi îi ziceau Pista, s-au întâlnit scurt timp, privirile fiindu-le un fulminant fulger emoţional, după care privirile, obosite şi puţin ruşinate de intensitatea nestăpânită a gestului, au “fixat” pământul. Ca la o anumită comandă, ambele porţi s-au deschis brusc, izbindu-se de stâlpii de reazem şi amândoi tinerii ies din curte “aruncând”de pe marginea şanţului pietre imaginare, care, chipurile, nu lăsau poarta să se închidă.
– Ps…pst…ps !!! pâsăia Pişta ca un cotoi refulat.
– Te aud, şopti Iulica.
– Nu uita atunci, mâine la patru, ştii tu, bine ?
– Bine.
– Noapte bună.
– Bună, şi, ca fulgeraţi, s-a lipit fiecare de portiţa lui închizând-o, timp în care ei se răsuceau de jur împrejur, să vadă dacă nu i-a auzit şi “altcineva”.

***

Copilul, care dorea din suflet ca măcar acum bunicul său să-i termine această poveste, de prea multe ori începută, dar niciodată terminată, observă că de fiecare dată când îi spunea bunicul său povestea aceasta se metamorfoza. Nu putea să zică că povestea aceasta-l necăjea, sau îl înfricoşa, ori că făcea gesturi care să-l înspăimânte ori să-l ducă la dispreţ. Nimic din toate acestea. Bunicul său, când ajungea în această fază, purta pipa la gură şi în gură într-un anumit fel, pufăitul ei devenind mai leneş, copilul avea strania senzaţie că el, bunicul lui, cobora ”acolo”… în acel timp… când lumea aceasta era foarte tulbure… când oamenii se urau fără să se cunoască… când oamenii se omorau fără să se ştie măcar ceva despre ei, fără vină sau judecată… când războiul cultiva ura şi pe adierea ei îşi trimiteau MOARTEA.

Copilul înţelegea multe, văzuse multe, dar ce nu pricepea el : cum poate bunicul său să-l “părăsească” în povestea asta, să-l lase pe el singur, iar el să-şi deruleze povestea până la terminare ei în gând, căci gura-i amuţea încheind povestirea, dar fără s-o termine, cu toate că pe faţa lui, în ochii lui, pe întreaga sa fiinţă, se vedea clar că povestea continuă să se deruleze în amintirile lui, trăgându-l pe el în “timpurile acelea“ care pentru nepot erau de neînţeles, prin ura ce s-a dezlănţuit, prin uciderile care niciodată nu pot fi justificate, dar mai ales prin nesiguranţa vremurilor şi dispariţia omenescului dintre oameni. Acolo bunicul lui Mişu făcea “ceva”, căuta ceva singur, sau poate avea ceva de îndreptat ? Uneori, când povestea, aveai strania impresie că se uită pe o fotografie şi de-acolo citeşte.
– Bunicule, bunicule, îl zgâlţâi Mişu, bunicule, mi-e frică, cum poţi să stai aşa că am impresia că nu eşti lângă mine, că m-ai părăsit, că nu mai eşti al meu ?
Bunicul cu greu se rupe de amintirile lui ca să facă faţă prezentului.
– Măi copile nu ştii că de fapt numai tu îmi poţi da linişte, cum îmi zici tu, că plec. E meritul tău că mă pot simţi în “siguranţă” în călătoriile mele prin “alte timpuri” avându-te pe tine alăturea.
– Şi mă rog frumos, de ce faci asta?
– Ştii ce, Mişule, hai să ducem noi animalele acasă. S-a făcut târziu. De povestit om mai povesti noi, că n-au intrat zilele-n sac.
– Tot aşa îmi faci, se maimuţări Mişu, şi cu obidă o plesni cu nuiaua pe Rujana, vaca cu clopot, care, cunoscând comanda, porni cu repeziciune spre casă.

***

A doua zi fiind Duminică, toată lumea mergea la râu, la Lăpuş, ca la “baia comunală”, să facă o scaldă. Pe o porţiune, unde-a fost posibil, tinerii au făcut baraj de piatră crescând astfel apa la un stat de om. Aici era tot satul. Nu numai lipsa băilor îi împingea pe săteni spre apă, ci şi pentru a scăpa de “gura satului“ şi de bârfele ei, aici erau toţi prezenţi. În alte zile sau în alte ore, numai copiii se puteau apropia de Lăpuş fără să intre în “bârfa zilei”.
Tineretul mai mult se zbenguia decât să facă baie. Cum bărbaţii făceau baie în susul râului şi femeile în aval, necazul era că Lăpuşul făcea un cot, care făcea imposibilă posibilitatea de-a trage cu ochiul în “tabăra adversă“. Chiar şi cărările pe care veneau bărbaţii erau diferite de cele pe care veneau femeile la râu .Nici nu se punea problema să se apropie unii de alţii pe timpul cât dura baia, chiar soţi de erau.
Poate tocmai că erau atâtea restricţii, şi prerogative făcea ca această baie colectivă să fie mai incitantă, mai plină de mister, situaţie care tinerilor le făcea să le fiarbă sângele-n vene.