Instrucţia şi pregătirea militară la levente trebuiau făcute exemplar. Lucrul acesta ducea la pierderea integrală a zilei de muncă a tânărului levente, nerămânându-i timp nici măcar să-şi rezolve treburile casei. Nu li se permitea nimic. Erau cătane!
Seară de seară, Iulica, după ce închidea poarta în urma vacii şi văzând că-l aşteaptă zadarnic pe Pista să-l vadă în spatele porţii lui, neavând alt mijloc de-al anunţa, era tristă ştiind sigur că nici în ziua următoare n-o să-l vadă. Şi, spre ciuda ei, s-a hotărât ca şi paza de noapte a satului să se facă tot cu levente.
Pista era într-o stare vecină cu nebunia de ciudă ce-i era. Loturile familiilor lor, nu erau apropiate, trebuia o bucată bună de timp ca să ajungi la ele. De aceea nu se puteau vedea cu Iulica când mai prindea puţin timp liber de la muncă sau instrucţie. Ar fi putut să-i aţină calea Iulicăi, dar prea mult ţinea la ea ca s-o bage-n gura lumii. Mai era şi cealaltă problemă că, până nu erai logodit, n-aveai voie să discuţi cu fata numai în prezenţa a încă unei persoane.
Într-o zi, instructorul lor, care era ofiţer în rezervă, locuind în apropierea lui Pista, l-a trimis pe el să-i aducă porthartul. Pista a înţeles lucrul acesta ca un semn de la Dumnezeu. Ştiind unde-a plecat Iulica la lucru, a fugit glonţ spre ea. Cum era prezentă toată familia la lucru, a considerat că-i mai cuminte dac-o aşteaptă la izvor, când vine să ia apă. Iulica parcă a simţit că-i aşteptată şi s-a dus după apă. Când l-a văzut pe Pista, s-a schimbat la faţă şi s-a oprit ca o stană de piatră. După ce i-a trecut emoţia revederii, i s-a descleştat şi gura şi, în loc să-i spună ce simţea într-adevăr pentru el, îl alungă:
– Fugi să nu te vadă ai mei că ne nenorocesc pe amândoi !
– Fug dacă ne întâlnim diseară.
– Bine, bine fugi odată! Aşa a decurs mult râvnita întâlnire. Umblatul, aşteptatul şi altele au durat mai mult de-o oră. Instructorul companiei era stacojiu când a apărut Pista. I-a smuls porthartul din mână şi cu cealaltă i-a trăsnit o palmă, că au trebuit să-l readucă în simţiri turnând apă pe el. După ce şi-a revenit a început să-i aplice şi alte “corecţii”, cu mâinile, cu picioarele până a obosit, după care i-a comunicat pedeapsa:
– Zece nopţi de pază în sat peste rând !
Lui Pista “i-a căzut cerul în cap”. Paza începe la ora 8 seara, când încă-i ziuă. Or, cine are timp de giugiuleală ziua pe lumină când încă mai sunt destule treburi pe lângă casă? Ce-o să-i zică Iulica ? El îi cere întâlnire şi el nu se prezintă. E o nouă metodă de-a o batjocori ? După “întâlnirea”de la apă asta-i mai lipseşte, să nu se mai uite la el niciodată. Intr-adevăr, prietenia lor s-ar sfârşi. Ce-ar mai putea face ?

Să se întâlnească în post nici nu putea fi vorba! Se pare că soarta i-a jucat o farsă!
Dumnezeu îi iubeşte pe ce-i ce se iubesc. Dimineaţa, satul plecă la muncă. Portiţă, după portiţă se închideau în spatele lor. Pista a observat că din casa Iulicăi au ieşit toţi şi, fără să mai aştepte, a intrat în casă, unde ea pregătea prânzul pentru toţi.
– ‘Mneaţa bună, Iulica !
– Du-te, să nu te văd! Am stat toată seara în poartă, puţin a lipsit că n-am luat şi peste cap, şi tu nicăieri! Nu te supăra, dar n-am nevoie de aşa prieten… şi lacrimile au început să-i şiroiască pe obrăjori.
– Iulica dragă, fii bună şi ascultă-mă şi pe mine, un minut măcar !
– Să te ascult, să mă mai porţi cu vorbe, nu? Să mă pui în gura satului? Să-ti baţi joc de mine?…
– Eu nici să vorbesc n-am dreptul?!… Pista ţipă cât putu de tare… după o zi de lucru şi o noapte de nesomn…
– Urlă la mine cât îi vrea, că văd eu că-s aşa toţi bărbaţii, întâi te umilesc, apoi urlă la tine şi după aceea îţi dau şi peste cap! Grozavă specie! Hai, fă-o şi pe asta, că atât ţi-a mai rămas “de rezolvat” cu mine!
– Taci odată !… şi-i prinse mâinile şi-o îmbrăţişă, după care a început să-i spună la ureche toate făcutele şi toate necazurile din ultimul timp, de care a avut parte. Şi fiindcă a venit şi ziua în toată splendoarea ei, Iulica i-a putut “admira” toate echimozele şi urmele lăsate de nervii Domnului instructor, pentru întârzierea pricinuită pentru că a dorit s-o vadă.
– Ioai Istenem, dar ce-i cu tine Pista ?!
– Nu-ţi imput nimic, Doamne fereşte, dar ăsta-i preţul c-am dorit să fiu lângă tine, c-am dorit să te văd. Ceea ce cu adevărat mă doare este cât de puţină încredere ai tu în mine!
– Tu crede-mă că nu am ştiut nimic! Spune-mi ce s-a întâmplat?
Pista se porni pe destăinuiri, de la ultima “despărţire” ce a avut loc la scalda de la Lăpuş şi cât de mult îl exaspera faptul că a trecut atâta timp şi el nu s-a putut întâlni cu ea, să i se confeseze, să povestească cu ea măcar ce-i mai urgent…
– Şi ce-i mai urgent, Pistuka ?
– Nici nu ştiu cum să-ţi spun! Peste zece zile ne despărţim. În porthartul de la care mi s-au tras toate erau ordinele noastre de încorporare… Ne duc pe front… Asta ne e soarta…
Dacă până acum Iulica a plâns de necaz, de umilinţă, plânsul de acum s-a transformat în bocet de jale. Plânsul devenea tot mai apăsător, încât n-a rezistat nici Pista şi s-au pus amândoi pe un plâns că li se scuturau hainele.

Viaţa lor, petrecută împreună din fragedă pruncie, la şcoală, pe câmp cu ciurda, la râu, dar unde n-au fost… şi acum, în nici zece zile, toate vor fi doar nişte amintiri bune de spus cândva nepoţilor. Viaţa lor, peste zece zile, va fi doar “viaţa lui”… “viaţa ei”… nimic.
– Bunicule, dar cum e când e război ?…
– Nepoate, nu cred că nu ai văzut la televizor, sau că n-ai auzit la radio, sau chiar în filmele pe care le vezi îţi sunt prezentate destule secvenţe de război. De altfel, statisticile ne spun că de când e lumea asta lume, doar l87 de ani au trecut fără război, într-un “colţ” sau altul de pe acest pământ. Au existat războaie şi multe suferinţe, nenorociri şi dureri au produs, exploatând laturile cele mai josnice şi inumane ale firii omeneşti, dar eu, cu toate că mi-ai pus această întrebare, nu doresc, şi nu mai vreau să-mi mai aduc aminte de sălbăticia crudă a unui război, şi de aceea voi recurge, pentru a-ţi răspunde la această întrebare, la vorbele unei femei simple, care şi ea a trecut prin acel “ultim” război mondial: “Să mănânc o dată la doua zile o coajă de pâine şi să pot bea doar o gură de apă, m-aş simţi fericită în pace şi aş fi mulţumită că nu-i război”. Mai mult n-am a-ţi spune… Dar lasă-mă să-ţi povestesc mai departe viaţa acestor oameni de pe plaiurile noastre.
– Bine bunicule…
Probabil ca Pista, împreună cu Iulica se simţeau mai bine în copilărie, când erau ca şi noi, pe câmp. Atunci îşi permiteau şi ei ca să viseze cum va fi viaţa lor… Atunci se gândeau în linişte la marile probleme ale vieţii, la rolul omului pe pământ, la alcătuirea lui, la curiozităţile altor neamuri, de alte limbi, de alte religii sau de alte neamuri, despre care mai învăţau la şcoală, despre cum le-a încâlcit Dumnezeu limbile acelora care l-au sfidat, încercând să ajungă la El, construind Turnul Babel. Bine ar fi fost ca toată lumea să vorbească o singură limbă! Oriunde ai merge te-ai putea înţelege cu toată lumea, te-ai putea înţelege cu toţi, te-ai putea apropia de semenii tăi de pe orice meleag. Oamenii să fi fost de aceeaşi confesiune, să schimbe două, trei cuvinte din Biblie, că toate credinţele consimt că se bazează pe Biblie, şi faptul că au schimbat ceva, vin cu sintagma: “adevărata” religie…
Oamenii simpli vedeau că “Tatăl Nostru” avea acelaşi conţinut şi ei credeau că de fapt credinţa pornită de la Dumnezeu este în slujba binelui Omului, El însuşi a suferit şi iertat pentru oameni, pe care n-a reuşit să-i convingă că numai credinţa spre binele tuturor şi într-o armonioasă şi corectă moralitate va duce spre binele şi prosperitatea numită Rai…