Ea era convinsă că de aceea a făcut logodna să fie împreună cu Pista în puţinul timp ce-l mai aveau până va fi dus. Mângâierile primite de la mama-sa îl linişteau, îi făceau bine. Mama-sa a avut trei băieţi şi două fete. Băieţii i-au murit amândoi, Pista a rămas singurul ei fiu. Şi cum rar se întâmpla ca un băiat singur să fie cuminte, Pista a rămas acelaşi copil bun, neprofitor, nerăzgâiat cum frecvent observam aceste “valenţe” ale copiilor “unici”. El a ajutat-o tot timpul în gospodărie, fiind bărbat la lucru alături de taică-său, om de nădejde pe care acum, la vârsta aceasta-l trimit la război. Dacă nu ar fi fost asemenea vremuri, l-ar fi avut în casa părintească până pe la 25 de ani, punând şi el umărul la prosperitatea familiei. Dar aşa încă n-a adus nimic la averea familiei, şi tot familia mai trebuia să cheltuiască pentru el. Pierderea-i dublă dacă băieţii se-nsoară mai devreme şi aşa cum se zice: “omului sărac i se tot ia, lui nu-i vine rândul niciodată să şi primească”. Logodna în sine n-o deranja în calculele ei pe mama lui Pista, deoarece tinerii căsătoriţi lucrau pământul în devălmăşie, iar în primii cinci ani, tinerii lucrau cot la cot cu ambele familii dându-le ajutor. Apoi tinerii-şi făceau propriul lor “cuib” (casă) unde primeau ei ajutorul ambelor familii. Da, aşa era înainte, dar acum în război…
Abia spre dimineaţă mirii s-au putut retrage să-şi mai spună şi ei de-ale lor. Era pentru prima oară când discutau “pe văzute” şi fără moderator. Acum puteau şi ei să discute în linişte… era să spun în pace… Ciudat, dar parcă sentimentele de nelinişte, neostoite, momentele de nebunii au dispărut. Nici măcar nu au sesizat acest lucru. Cadrul, atmosfera dintre ei păreau naturale, neforţate, dar mature. Precipitarea vremurilor i-a făcut să uite hârjonelile de altădată. Păreau într-adevăr îmbătrâniţi. Evenimentele au reuşit să facă din doi adolescenţi, care au parcurs un timp nefast ritmului logic de creştere, să-i îmbătrânească, dacă nu biologic, măcar psihic. Mulţi confirmă că de fapt de aici începe crima în război.
Tinerii îşi manifestau temerea pentru viitorul lor, pentru căsnicia lor şi mai ales pentru evoluţiile viitoare ale evenimentelor. De dragostea ce-şi purtau nu se îndoia nici unul. Cu cât aprofundau şi concretizau discuţiile cu atât păreau mai neverosimile în această perioadă, în aceste vremuri ucigaşe. Cum să vorbeşti de muncă, când războiul, în sfidarea lui totală, distrugea totul? Cum să aduni ceva, să faci ceva, când războiul, care încă n-a ajuns pe aicea, a spulberat o jumătate de sat? Nu îndrăznesc nici să-şi pună întrebarea: unde vor locui după căsătorie? Casa lor se goleşte, casa Iulicăi, după plecarea fraţilor, rămâne pustie.

La Pista în casă mai rămâneau două fete, ce ar fi trebuit să se mărite înaintea lui, era dreptul lor “de întâi născute”. Dacă n-ar fi fost războiul, aşa ar fi fost. Acum şi de s-ar fi dorit, acest lucru era imposibil. Băieţii cu care ele erau în vorbă au plecat primii pe front. După plecarea şi a celor care sunt încorporaţi odată cu Pista, satul rămâne fără nici-un fecior, iar de venit… încă nu a venit nici unul… Cu toate aceste realităţi, Pista era ruşinat de faptul că “şi-a luat înainte surorile”, cu toate că nimeni nu i-a imputat nimic niciodată. Pe undeva, într-un ungher intim al inimii, cu toate ce s-au spus aici, Pista ar fi plecat neliniştit la război dacă nu s-ar fi logodit cu Iulica întrucât, mai ales în ultimul timp, tare frumoasă şi împlinită ca femeie era şi cam toţi băieţii se uitau cu interes la ea, lui acest lucru dându-i reale emoţii. Lipindu-se unul de altul, Pista memora, cu ochii minţii, formele trupului Iulicăi văzut “cândva”. Îşi aducea aminte de câte şiretlicuri a trebuit să se folosească pentru a o “sorbi”. A meritat. Acum stau unul lângă altul şi… cam atât. Problema n-a devenit mai puţin tentantă, dimpotrivă, dar celelalte lucruri de viaţă au devenit mult mai importante, mai grave şi nu numai pentru viaţa lor, ci pentru mult mai multe vieţi; incredibil cât de multe vieţi sunt afectate de război, de umbra lui, de urmările lui, de morţile lui. Nu era săptămână în care să nu sosească hârtiile cu chenar negru cu “morţii la datorie”. Tot mai multe case rămâneau fără bărbaţi, tot mai multe femei erau văduve şi foarte mulţi copii rămâneau fără tată! Ei erau într-o perioadă de fericire, că asta înseamnă o logodnă, nu? Gândurile lor erau de tipul celor mai sus, care nu le permitea tinerilor să-şi trăiască tinereţea.
Apăsat de un gând, poate de-o remuşcare, Pista-i zice fetei:
– Iulica dragă, mă iartă că-ţi spun, dar logodna noastră nu pare a fi lucrul cel mai bun pentru tine în aceste triste momente. Te iubesc deosebit de mult, dar acum că trebuie să ne despărţim am cruda senzaţie că te-am legat numai să nu mă părăseşti. Simt şi acum în mine ciudata stare pe care-am trăit-o în momentul în care te-am cerut de nevastă, sentiment acut care-mi crea senzaţia că fără voia ta te împing la ceva incorect. Din câte vezi şi tu, vremurile acestea nu aduc fericire nimănui. Te rog, dacă cumva crezi c-am făcut un lucru nepotrivit, să-mi spui şi nu mă supăr dacă desfacem logodna.
– Pista, eu sunt surprinsă auzindu-te ce spui. Sper că nu te îndoieşti de sentimentele ce ţi le port? Cred că n-ai motive să te îndoieşti de ele. Eu te iubesc foarte mult şi sunt convinsă că ce facem acuma e bine.

Eu cred că ce îţi dă acel sentiment de vinovăţie este probabil faptul ca tu “ai început casa”, şi nu surorile tale care aveau acest drept, şi care nu l-ar fi pus nimeni la îndoială sau să nu fie respectat dacă vremurile erau normale, dacă ar fi avut cu cine, crezi că ar fi îndrăznit să treacă peste legile nescrise ale satului? Aşa cum ai văzut, nimeni nu ţi-a imputat aşa ceva întrucât nimeni nu crede c-ai jignit pe cineva. Apoi, vom avea şi greutăţi şi nu puţine, dar greutăţile noastre vor fi greutăţile întregului sat, de aceea nici nu-mi prea fac probleme şi îmi pun întreaga mea nădejde în mâna Domnului. Credinţa în el mi-e nestrămutată şi fără margini, cum fiecare ar fi trebuit s-o aibă. Ceea ce mă frământă cu adevărat este că, după atâtea dovezi de dragoste din partea ta, nici măcar nu mai sărutat.
Pista se apropie de lăvicerul de zestre, pe care stătea ea, se aşează lângă Iulica, o prinse în braţe şi-şi căutară gurile. Sărutul a fost la nivelul experienţei. Apropierea şi apoi atingerea trupurilor tinere, completate cu anterioarele “dezvăluiri” de la Lăpuş, i-au creat o stare deosebită lui Pista. În prima fază parcă i-a crescut temperatura, locul unde s-a lipit de Iulica îl frigea şi parcă avea furnicături în tot corpul. Simţea o stare de euforie ce-l atrăgea irezistibil spre fiinţa dragă, neştiind clar de fapt ce-l atrage spre ea nici ce i-ar putea diminua această stare de plutire, de prea plin, de adiere. Senzaţia se amplifica şi datorită faptului că acum se lipea de Iulica şi, lucru nemaipomenit până acuma, ea nu se mai ferea de el. Simţind că intră într-o stare de beatitudine, Pista, roşu ca racul, sări în picioare şi începu să se plimbe de colo, colo.
– Ce-i cu tine Pista? îl întrebă Iulica, care nu-şi dădea seama de stările emoţionale şi de intensitatea lor create partenerului numai prin simpla apropiere de trupul ei. Neştiind că de fapt acest lucru în viaţa lui PISTA se întâmpla pentru prima oară şi puternicele emoţii create în acest moment s-au petrecut atât de intens şi de precipitat încât Pista a fost depăşit de evenimente.
– Nimic tu, de n-oi fi băut prea mult. Cu puţinele cunoştinţe ce le avea, Iulica a intuit că prea l-a aţâţat pe Pista şi, în acest caz, dacă doreşti ca omul să-ţi fie credincios te duci şi-l linişteşti să nu-l găsească alta şi să ţi-l “liniştească” ea. Dacă acest lucru nu-i posibil, faci o ceartă pe cinste să-i piară cheful de femei. Cum nu era şi o a treia soluţie, Iulica luă o mină gravă, privirea şi-o aţinti în pământ şi poză aşa.
– Da cu tine ce-i? sări bărbatul din Pista.
– Da ce să fie, mă tot gândesc să nu-mi iasă vorbe…
– Ce vorbe, tu?
– Ştii şi tu, de atunci de la Lăpuş.
– Păi de ce să-ţi iasă, doar eşti logodită.