– Da, dar femeia aceea care atunci, poate-ţi mai aduci aminte, a strigat, eu ştiu că ei îi cam placi, ar zice orice despre mine numai ca tu să auzi şi să mă laşi că de “restul” se ocupă ea. Ar fi capabilă să-ţi facă orice ca să ne despartă. Moment în care Pista, încărcat preaplin de dragoste pentru Iulica, îşi îndrepta toate simţurile pentru protecţia ei. Lui, care acum câteva clipe ar fi “mâncat-o” de dragă ce-i era, auzind aceste vorbe din gura mult-iubitei, i s-a făcut lehamite de toţi şi de toate.
– Ştii ce, strigă Pista verde la faţă, am crezut că mă iubeşti, ce-i atâta tevatură că te-am văzut o dată la râu în furou? Nu eşti mireasa mea? Ce mă mai interesează cine şi ce va zice? Zică ce-o vrea, ne-am iubit şi ne-am luat şi cu asta cred c-am terminat!
– Se poate că aşa e şi aşa a fost, dar eu aş dori ca tu s-o mai ocoleşti, că mie nu-mi place că-ţi caută între coarne. Dânsa e o femeie căreia nu-i displac bărbaţii şi mie-mi place ce-i al meu, al meu să fie!
– Bine dragă, hai să mergem la musafiri!
– Hai. Şi aşa Iulica i-a “potolit” prima “tulburare” a lui Pista.
În camera unde s-a servit masa au sosit muzicanţii şi mesenii au ieşit la joc în curte. Nici mirii n-au fost mai prejos, băteau pământul de “mama focului”, izbindu-l cu cizmele şi cizmuliţele, pe “tact”. Mirele parcă dansa mai cu foc ca ceilalţi, poate avea energie în plus de consumat.
Dimineaţa i-a surprins la strânsul meselor, făcând curăţenie. Cine trecea pe acolo nici măcar nu putea bănui ce mare petrecere a fost. Au plecat fiecare la rosturile lor.
Zilele se scurgeau una după alta şi noapte de noapte Pista-şi făcea pedeapsa. Era din ce în ce mai rar timpul când mai putea schimba câteva replici cu Iulica. Deasupra satului plutea frica. Un nou lot de tineri urmau să fie jertfiţi în numele NU ŞTIU CUI. Un nou lot de “carne de tun” şi printre ei era şi Pista. Satul era într-adevăr în doliu. Să-ţi chinui viaţa să creşti un copil, un ajutor la bătrâneţe şi să vina CINEVA să ţi-l confişte ca pe-un obiect furat. Să se pună stăpân pe el, ca după aceea să şi dispună de el şi nu oricum, ci trimiţându-l la MOARTE. De unde şi cine le-a dat acest drept! Nu aceasta-i adevărata BARBARIE? Să distrugi, să nimiceşti un tânăr care încă n-a apucat să trăiască!!!
În această atmosferă încărcată de griji şi necazuri, de nemulţumiri, au plecat şi ultimii tineri la război! Până la Târgu Lăpuş au putut fi însoţiţi de neamuri şi săteni. Acolo au intrat în cazarmă, care era de fapt fosta şcoală, i-au dezbrăcat la pielea goală, i-au tuns la “zero”, i-au dezinfectat şi în locurile păroase i-au dat cu DDT, după care au primit ţinută militară, armamentul şi indicativul numeric.

Pista făcea toate acestea fără nici-o preocupare. Gândurile lui erau la Iulica, în sufletul lui nădăjduia s-o mai vadă o dată. Surpriza era mare, în uniforme nu se mai cunoşteau. Mai mult din joacă au început să se strige după indicativele numerice. Vrând-nevrând au intrat toţi în joaca aceasta. La un moment dat, aude pe cineva strigând un număr care nu-i era străin şi care el l-a jucat la Loto, dar i-a ieşit necâştigător. Cum nimeni n-a dat nici-o replică la acel indicativ, Pista-şi consultă propriul indicativ numeric, care era: 22505, numerele visate de el, numerele necâştigătoare de la Loto. În fiinţa lui a simţit un fior ca un fulger, în inima lui s-a cuibărit frica, tremura tot. Acum era sigur că numărul era un semn şi nu unul bun. Şi-a dat seama că de fapt toate aceste coincidenţe erau o premoniţie. Şi dacă aşa era, ei care mergeau la război la ce se mai puteau aştepta? Ce vise i-ar mai fi putut înaripa idealurile? Se pare că tot ce-a făcut în această viaţă pentru el “atât era”. Pista căzu într-o muţenie. Era o indiferenţă de neimplicare la nimic, de neparticipare la şotiile şi năzbâtiile care se obişnuiesc în toate colectivităţile de tineri. Nimeni şi nimic nu-l puteau lămuri că e normal cât trăieşti “să-ţi trăieşti viata” aşa cum e ea, aşa cum ţi se dă s-o duci. Poate că ar mai fi “mocnit” mult Pista dacă n-ar fi început, din ziua următoare, instrucţia tactică, care i-a adus aminte şi de laptele supt la pieptul mamei sale. Până atunci îi erau străine denumirile de: adăpost individual, tranşee, penetrarea unui câmp de mine şi desfăşurarea pentru luptă, şi multe alte munci (tactici) care nu le mai permitea revenirea pulsului la normal şi nici să li se vindece rupturile din palme. După-amiezile, pentru a nu-şi “ieşi din mână”, instrucţia se completa cu mânuiri de armament şi “lupta la baionetă”. De fiecare dată, orice tip de instrucţie se termina cu: ”pasul de manevră”, ”pasul de defilare” şi pe când ţi s-a dus sufletul din tine se dădea “tonul la cântec”, încheierea făcându-se cu “onorul la comandant”. După o săptămână de asemenea “preocupări” au depus jurământul.
Pentru ca acest ”eveniment“ să fie mai festiv, mai pompos, Comenduirea a hotărât să permită “un ultim timp de întâlnire” a soldaţilor cu familiile. Promisiunea aceasta i-a înviorat mult pe tinerii soldaţi şi a mai aplanat atmosfera între cătanele “nemulţumite”de turnura ce-o luau lucrurile în ultimul timp. Problema majoră era că trebuiau să depună jurământul faţă de ocupant şi nu faţă de “Rege şi ţară” ai cărei populaţie erau de drept. Mulţi dintre soldaţi erau unguri; nici ei nu înţelegeau de ce nu depun jurământul pentru ţara ai cărei componenţi sunt.

O parte din ei au fost “lămuriţi” prin presiunile şi promisiunile exercitate asupra familiilor, în aşa fel încât oamenii şi-au dat seama că forţa şi legea sunt în mâna ocupantului şi bineînţeles că şi vieţile lor. Lămurire mai bună nu poate fi.
În sfârşit, ziua mult aşteptată a sosit, şi era aureolată de toate promisiunile posibile. În curtea şcolii au luat loc oamenii, cât populaţia a cinci sate. Sătenii au venit ca şi cum ar “conduce pe ultimul drum” pe toţi fiii lor, întrucât nu poţi gândi altcumva dacă au plecat deja toţi tinerii şi de întors nu s-a întors nici unul. Pe toţi i-au aranjat în partea dreaptă a curţii, cătanele vor depune jurământul în faţa lor, a celor dragi. Nu mai puteau de nerăbdare să termine odată să se poată vedea, îmbrăţişa, discuta. Comandantul a ordonat începerea depunerii jurământului, în ţinuta de război, cu echipamentul complet, pentru a demonstra pregătirea deosebită a cătanelor. Au făcut şi asta şi ar fi făcut şi altele numai să le dea voie să se vadă puţin. Teama de moarte-i mare. Puţini îşi mai aduc aminte de cuvintele jurământului. A bolborosit fiecare ceva să scape o dată.
În sfârşit, au terminat. Mare bucurie. Unii au început a-şi arunca echipamentul de război şi se îndreptau spre părinţi, când s-a auzit comanda: “Atenţiune, drepţi”, “La stânga”, “Înainte marş” şi imediat după acestea: “Pentru onor spre dreapta”. Cu această comandă, cătanele îşi salutau superiorii şi-şi mai vedeau consătenii, dar nu şi rândul din dreapta care privea înainte, şi spre nenorocul lui, în el era şi Pista. Părinţilor le tresărea inima văzând ce-a ieşit din “mucoşii” lor şi li se întuneca sufletul ştiind ce-i aştepta.
Pasul de defilare răpăia uniform suplinind loviturile de tobă. Coloana se apropia de ieşirea din curtea şcolii şi se auzi comanda: “tonul la cântec”. Coloana cânta şi se îndepărta de cazarmă… 50 m… 100 m, în faţă se vedea Dealul Cufoaii. “Pas de manevră marş” şi coloana urca pe deal. Din curtea şcolii, coloana se zărea ca un trunchi mare ce se legăna însoţit de zgomote de căşti şi gamele.
Sătenii nu-şi puteau reveni din această umilinţă la care au fost supuşi atât ei, cât şi copiii lor, soldaţii, cărora nu le-au permis nici măcar să se salute. În viaţa lor au văzut şi simţit nenumărate umilinţe, acte de nesimţire, dar să-ţi faci “onoare” batjocorind pe alţii n-au auzit niciodată. Această monstruoasă şi crudă demonstraţie de dispreţ pentru oamenii atâtor sate pe care i-ai obligat să-ţi fie “loiali” i-ai pus “să-ţi jure credinţă” ca să ai putere de batjocură asupra lor?! Pentru cine voia să înţeleagă, pentru cine pricepe, aceluia nu-i mai trebuie alte dovezi de “bună convieţuire”. Îşi puteau imagina ce-i aşteaptă de-acum înainte.