– Nu-i mai rabde pământul, şi-a zis oful o bătrânică.
Coloana s-a oprit prima oară după două nopţi şi-o zi de mărşăluit.
Întoarcerea Iulicăi în sat a fost o umilinţă şi mai mare, dacă am putea-o compara cu altele. La Târgu Lăpuş au fost mame, surori, prietene, dar mireasă, numai ea. N-a primit nici măcar un sărut de despărţire de la mirele ei. Iulica a vrut să întrebe un ofiţer de ce nu-i lasă să-şi ia rămas bun? Dar tipul aşa s-a comportat, de parcă Iulica nici n-ar fi existat. Ei erau ţărani, ei trebuiau să-i “servească”, şi nu ofiţerii pe ţărani. Cine n-a fost acolo poate spune orice despre o mireasă care se întoarce cu merindea mirelui înapoi, refuzată…că nu i-au permis să schimbe o vorbă cu mirele ei. Merindarea făcută cu mâna ei avea ajurat un text: “Poftă bună şi să mi te întorci sănătos!” Acum o poartă înapoi cu merinde cu tot… Aşa să le ajute Dumnezeu şi lor…
– Bunicule, şi tu erai printre soldaţi? îl întreabă nepotul.
– Da nepoate, şi eu am prins “trenul” acela umilitor, ultimul de altfel.
– Ţi-a fost greu, bunicule ?
– Greu nepoate, dar după câte vei vedea, nimănui nu-i este uşor sub ocupaţie. Tot timpul se găseşte ceva de împărţit, ceva de “arătat”, totdeauna se vor găsi oameni gata să-şi jignească semenii, să-i umilească!
Iulica se gândea cu părere de rău că n-a putut să-l bucure pe Pista cu noua merindare făcută pentru el. A încercat s-o pună de păretar ca să-şi aducă aminte de el tot timpul. Parcă acum e altfel?
Necazurile n-au luat sfârşit cu afrontul făcut de către ocupanţi la depunerea jurământului. Iulica era ferm convinsă că fostul instructor al lui Pista, acum ofiţer activ în trupele de ocupaţie, i-a “pus o vorbă bună” şi comandanţilor cu care a plecat pe front, întrucât e de neconceput ca toţi ce-i plecaţi să trimită ştiri acasă numai el nu. Şi cum să nu te doară când nu era scrisoare de pe front în care să nu se pomenească de Pista numai el să nu dea nici-un semn, ştiind că toţi sunt împreună.
Zilele treceau unele după altele, cu munca şi necazul fiecăruia, că bucuriile se pare că au trecut pe alte meridiane. Spre iarnă, odată cu frigul, sau poate tocmai de aceea, a început să se umple şi satul cu “cărţi cu chenar negru”. Băieţii noştri-şi plăteau “datoriile” de cădeau “la datorie” ca spicele în faţa secerii. Prima pe care a dus-o poştaşul, Iulica l-a rugat pe Dumnezeu s-o cruţe, să fie a oricui numai a lui Pista nu. Aşa a şi fost. N-a fost a lui Pista, a fost a lui Iosif, fratele său.

A mai trecut o lună de lipsuri şi umilinţe şi parcă numai familia lor era “datoare”, i-a murit şi ultimul frate, Loci. Şi el a “plătit” murind.
Cu toate că erau despărţiţi în timp, de front, de mai bine de o jumătate de an, speranţele îi ţineau împreună. Acum, în afară de mamă-sa nu mai avea pe nimeni. Iarna parcă a devenit şi mai rece după aceste constatări. În cele 60 de zile, fără soare, cât se întâmpla ca iarna să nu-l vedem pe aici, Iulica avea impresia că zilele nu numai că n-au soare, dar parcă-s negre. Negru-i era şi sufletul că mirele ei “nu-i răspundea” în nici un fel. Nu-i dădea nici o veste, nici-un semn c-o mai iubeşte.
Un alt lucru ce-i supăra sufletul era mama ei, care de când a primit ultima “veste neagră” a început să vorbească-n dodii. Preocupată în aşa hal de Pista, nu şi-a dat seama cât de greu apasă pe sufletul ei pierderea celor doi fii, durere care i-a luat minţile. Mama-sa a înnebunit. Fiinţa aceea care i-a dat viaţă, care-a iubit-o ca ochii din cap şi pe care a iubit-o şi-o mai iubeşte, trăieşte, dar… nu mai există. Nu mai contează… nu-i…
La început, Iulica nu s-a sesizat de schimbarea de comportament al mamei sale, datorită faptului că era calmă aşa cum o cunoştea, blajină, răbdătoare şi foarte stăruitoare în muncă. Pe măsură ce mintea o părăsea, nu-i reuşea cum ar fi dorit ceea ce făcea sau, altfel spus, reuşitele în ceea ce-şi dorea erau din ce în ce mai rare. La început, în timp ce lucra, apărea imprecizia: prin scăpări de obiecte, imposibilitatea tăierii ceva cum ar fi dorit, nu mai putea folosi acul, cuţitul, foarfecă. Dacă nu-i reuşeau, nu cerea ajutor, le arunca, le spărgea. Iulica, încercând să se apropie de ea, s-o ajute, s-o liniştească, să-i facă ea treburile care-i păreau mai greu de realizat de maică-sa şi văzând-o mai tot timpul agitată, obosită, stăruia să se odihnească, să se liniştească. Într-un moment de pauză, de luciditate acută în prezent, a realizat c-o spaimă de nedescris şi c-o durere inimaginabilă că nebunia mamei sale a doborât-o definitiv şi că fiinţa cea mai bună din viaţa asta devine de necontrolat în nebunia ei. Când a realizat că propriile puteri nu-i permit s-o mai ajute sau să se apere, s-a îngrozit şi teama a pus stăpânire pe ea. Se temea să mai rămână singură cu mamă-sa, întrucât a devenit un dement imprevizibil şi aruncările de obiecte o căutau tot mai des. Prin nebunia sa, mama i-a devenit duşman fără duşmănie, un duşman care imprevizibil fiind, oricând o putea lovi, o putea mutila sau chiar omorî, fără a avea măcar putinţa să se apere.

Ajunsă în această fază, Iulica a părăsit casa părintească, mutându-se la soacra-sa peste drum, de unde putea supraveghea discret ce se întâmpla cu mama-sa, să-i mai rezolve ea unele treburi, să-i ducă mâncare, cu toate că ea nu ştia ce mănâncă. Sufletul Iulica-i plângea continuu. Avea mire, dar… nu-l avea, avea mamă, dar… nici ea nu mai era. Avuse fraţi, dar… nimeni nu ştia pe unde le zac oasele.
Ne mâncând, agitată fiind mereu, boala n-a avut tare mult de furcă cu mama Iulicăi. A doborât-o destul de repede, Iulica rămânând singură pe lume, într-o casă pustie. La acea pustietate se mai adăuga şi lipsa oricăror veşti din partea mirelui ei, Pista, de la plecarea lui din sat. Se mai adunau şi alte necazuri. De când o ştiau singură, “ocupanţi” civili sau militari au început să-i aţină calea, s-o hărţuiască. Nu mai îndrăznea nici măcar la muncă să meargă singură, de teamă să nu se vadă făcută “poştă”. Şi ce n-a mai putut strânge din câmp a lăsat să putrezească din aceste motive.
Într-o zi de Duminică, sau poate era vreo sărbătoare, după mai bine de un an şi jumătate de când au plecat “ultimii bărbaţi” pe front, Iulica se uita în lungul drumului, singura distracţie permisă-n satul lor, şi văzu venind dinspre Târgu Lăpuş un soldat. După atâta aşteptare n-a realizat ineditul decorului. Apoi s-a sesizat de acest “fenomen”, că ce altceva putea să fie dacă un sat trimite sute de soldaţi şi nu se-ntoarce nici unul? Ca în final, dintr-o lume uitată deja, a realizat că de fapt ea aşteaptă acest lucru zi de zi de mai bine de câţi… ani? Atunci, ca trezită dintr-o amorţeală – adormită, nu-i venea să creadă că aşteptarea ei îi era răsplătită. I se întoarce mirele din război. În acel moment sângele a început să-i clocotească. Nu mai avea stare şi încă soldatul era departe, nu-l vedea cine-i. Ar fi ieşit afară, dar… nu se făcea. Cu toate că soldatul umbla greu, a ajuns în dreptul casei sale, la ea venea, dar nu era Pista. Inima-i bătea cu mult mai multe bătăi peste şir, nu mai avea răbdare. Cine să fie oare? Doamne că încet mai vine! Apoi, gândindu-se mai bine, şi-a adus aminte de toţi câţi au plecat din satul lor şi din câţi au plecat, trei erau cei despre care nu se ştia nimic. Printre ei era şi Pista, mai era Petre, vecinu-său, şi Ioani, băiatul ce stătea cu câteva case mai jos. În acel moment, Iulica şi-a dat seama că soldatu-i Petre vecinul ei.
Petru a ajuns în poarta casei şi a intrat în casă. A dat bineţe. Iulica i-a oferit un scaun. L-a omenit şi după ce “şi-a tras sufletul”, Iulica l-a luat la întrebări… despre Pista.
– Trebuie să-ţi spun că eram în aceeaşi grupă. Eram tot timpul împreună şi el era tot timpul supărat.
– D’apoi cum asta? De unde atâta supărare?