– Nu vreau să-ţi spun dar ce-l durea mai mult, era că tu nu-i răspundeai la scrisori. Nu i-ai trimis nici-o scrisoare…
– Doamne feri şi apară! Da cum poţi să zici aşa ceva când eu îi scriam mereu?
– Eu nu ştiu ce să-ţi răspund, dar pot să confirm că el îţi scria cât a trăit. Doamne m-a luat gura pe dinainte. În acest moment toate durerile şi umilinţele îndurate, toate speranţele şi aşteptările Iulicăi s-au transformat într-un urlet de fiară de nedescris, şi-a urlat atâta până a rămas fără glas. După această descătuşare, de toţi şi de toate, un plâns liniştit a pus stăpânire pe ea. Plâns la care Petre nu ştia ce să facă, moment în care Iulica şi-a dat seama că absolut tot ce-a iubit pe acest pământ nu mai este, i-a fost luat totul. Ca la o comandă s-a liniştit şi, uitând că Pista nu mai este, a început să vorbească cu Petre.
– Cu toate că n-am primit de la el un singur rând, eu i-am scris… lună de lună-i scriam. Toate ouăle găinilor le-am dat pe timbre. Cu toate acestea, un rând… un singur rând să-mi fi scris… dar nu…
– Ciudat, dar şi el îţi scria lunar. Ba mint. Drepturile noastre erau o carte poştală pe lună. Pista le scria şi ţi le trimitea numai ţie. Nici una acasă. Cum erau mulţi care nu mai aveau la cine scrie, toţi i le dădeau lui Pista, şi nu erau puţine, şi toate ţi le adresa tot ţie. Numai bunul Dumnezeu poate şti unde-s dacă spui că aici n-a sosit nici una.
– Nu, nici una măcar… Văd că aici nu-i vom da de capăt, spune-mi câte ceva despre el.
– Ce să zic dacă spui că aşa este situaţia. Poate a “cântărit” mult ceea ce a făcut el.
– Despre ce vorbeşti?
– Înainte de-a ieşi din România, dintre toţi pe care ne-ai văzut plecând de aici, că eu te-am văzut în Târgu Lăpuş, n-am mai rămas decât eu cu Pista. O parte dintre noi au dezertat, i-au prins şi i-au împuşcat, ceilalţi au murit de boli sau împuşcaţi. Pista era tare tulburat. Starea aceasta avea mai multe cauze. Prima era lipsa scrisorilor tale. Îmi tot povestea de-un vis c-un număr. Apoi a văzut că noi ardelenii eram folosiţi numai în misiuni imposibile de unde nu se mai întorcea nici unul şi, nu în ultimul rând, morţii noştii nu beneficiau de slujbe şi înmormântări după religie. Mai toţi erau lăsaţi pradă ciorilor, nici de mormânt n-aveau parte. Pista a auzit că vine un mare Ştab în inspecţie, n-a spus la nimeni nimic şi a ieşit la raport la Ştabul ăla. Toţi au rămas uimiţi, dar nu l-au putut opri că Ştabu-l văzuse deja. Pista s-a prezentat şi a raportat:
– Domnule Comandant, permiteţi-mi să nu părăsesc România.

Sunt întreţinător de familie şi am dreptul şi obligaţia să-mi protejez şi să-mi apăr familia. Acest război nu-i al meu şi eu n-am ce căuta în alte ţări dacă aceasta-i ţara mea! Ofiţerii se uitau unii la alţii şi, după mai multe schimburi de priviri, i-a răspuns:
– Soldat Nemet, vom verifica spusele tale şi dacă sunt reale îţi vom da răspuns asupra hotărârii noastre. Se pare că acesta a fost singurul răspuns, şi acesta dat printre dinţi, întrucât între încorporaţii din Transilvania erau şi români şi unguri şi slovaci şi alte naţionalităţi, iar aceasta nu era numai problema lui Pista, ci şi a acestei armate încorporate forţat. Cu toate acestea dacă aş fi ştiut ce-i trebuie lui, ce-i tuna prin cap să zică, mai bine-l tocam în cap decât să-l las să iasă la raport. Am văzut cât de cruzi erau hortiştii cu cazurile “speciale” şi din acel moment mi-am dat seama că şi Pista a devenit un asemenea caz. Tremurau pantalonii pe mine. Am văzut soldaţi împuşcaţi pentru întrebări mai “nevinovate” ca arzătoarea problemă a naţiunilor sau a Ardealului, problema spin a acestui război, a hortiştilor. Pe de altă parte, se zvonea că şi unii dintre ofiţeri dezertau, ceea ce făcea ca “acea” problemă a lui Pista să-i agraveze şi mai mult situaţia. Erau unii care spuneau că Pista n-o să păţească nimic de teama unor dezertări în masă. Alţii susţineau că după acea ieşire a lui Pista li s-a atras atenţia ofiţerilor să fie mai omenoşi cu “umpluturile”. Cert este că “drepturile” lui Pista au fost uitate şi de atunci nimeni nu s-a mai mirat dacă el n-a mai primit nimic din ţară, de acasă. Eram deja singuri pe lume. Izolarea aceasta o simţeau toţi ce-i din Ardeal. Pentru ei am devenit nesiguri şi eram bănuiţi la orice mişcare. Toţi simţeam acest lucru, dar lui Pista, sub o formă sau alta, i se şi preciza. Pentru el n-a fost nimic bun până acuma, dar de acum se pare că era un mort în viaţă. Şansa lui unică era dezertarea, care era acelaşi lucru cu moartea, dar acum măcar ştia că nu mai trebuia s-o aştepte. Îl vedeam noi mai abătut, dar nu şi-a destăinuit nimănui gândurile, noi am aflat aceste zbateri ale sale mult mai târziu.
În noaptea în care Pista s-a hotărât să dezerteze, s-a pornit o canonadă de artilerie, care era atât de puternică încât nu ne-am dat seama când s-au ivit zorile, exploziile proiectilelor au transformat noaptea în ziuă într-atât erau de multe, şi continuu secundă de secundă, de credeai că-i Sfântul Soare deasupra noastră. Aşa ne-au înnebunit o noapte şi-o zi, ca apoi ruşii să-şi pună “cătuşele” lor în funcţie, nimicindu-ne de tot. În ultimul moment am primit ordinul de retragere şi două săptămâni ne-am tot retras. Nimeni nu mai putea opri retragerea din spaima pe care am tras-o până am ajuns în Slovacia. Aici parcă ne-au mai iertat din pustiirea aceea de bombardament. Ne-au mai dat un respiro.

S-au comandat adăposturi individuale în vederea stabilizării frontului şi a formării unei linii de rezistenţă. Ne-am făcut tranşeele, după care ni s-a permis să facem baie, să ne mai scuturăm păduchii şi am mâncat, după trei luni, o supă caldă. Ne-am adus aminte că sântem oameni. Eram în tranşee, relaxaţi, stând pe burtă şi mai povesteam şi noi de-ale noastre. Era o linişte şi-o tihneală incredibilă pentru nişte soldaţi pe front, când se auzi un şuierat şi o bombă a venit peste noi, ne-a întors cu pământ cu tot, pe amândoi.
Când “a venit”din nou liniştea, Pista era cu faţa în sus, sfârtecat tot şi trecut în lumea celor drepţi. În fracţiunile de timp, de real, în acest calvar, am văzut o mână zburând pe deasupra noastră. În acest război am văzut că nu numai păsările zboară, zburau şi capete, mâini, picioare, trupuri, ca să nu mai vorbesc de tehnica de luptă. Eram cum s-ar spune familiarizaţi cu “zborurile”de toate felurile, de aceea n-am acordat atenţie mâinii respective care plana deasupra capetelor noastre, m-am aruncat deasupra lui Pista, din care n-a prea rămas mare lucru după explozie. Am început să plâng. Singurul meu prieten, unicul meu consătean, era mort. Am simţit o arsură la umărul stâng şi uitându-mă acolo am constatat că mâna “zburătoare” a fost a mea. În pământul răscolit de bombă era desuet s-o mai caut. Am leşinat. M-am trezit într-un spital de campanie, întins pe jos, ca mii de alţi soldaţi, dintre care uni se mai trezesc, alţii niciodată. Eu sunt aşa cum mă vezi. Mai vreau să-ţi spun că n-am văzut om să iubească ca şi Pista, şi parcă toată soarta i-a fost împotrivă. Aici în Târgu Lăpuş nu v-au lăsat nici să vă vedeţi, apoi era chestia aia cu visul ce s-a brodit să-i fie chiar numărul lui de identificare, faptul că n-a primit nici-o scrisoare de la tine, în schimb ce l-a ucis cu adevărat a fost “scoaterea” din ţară. Zicea el uneori în glumă: “Măi băieţi, dacă ieşim din ţară fără paşaport, cine ne-a mai lăsa înăuntru?”
După ce-am fost casat, m-am dus să-i pun o floare pe mormânt. Am fost şocat că şi aici i-a fost potrivnică soarta. El reformat, a fost înmormântat într-un cimitir catolic din Barkas-Slovacia şi pe mormântul lui figurează acel fatidic număr 22505, numărul lui de identificare. De acolo, de pe mormântul lui, ţi-am adus acest pumn de ţărână. Nu ştiu dacă asta foloseşte la ceva, dar eu am cărat un pumn de pământ din pământul sfânt al Dămăcuşenilor, şi acum uită-te că m-a adus înapoi, aşa cum sunt, dar sunt acasă. Dacă-l vrei, poftim, şi-i împinse Iulicăi o cârpă cât un pumn în care se afla ţărâna de pe mormântul lui Pista.