– Petre, mă doare să-ţi pun această întrebare, dar m-ar durea şi mai rău dacă nu ţi-aş pune-o: Eşti sigur că Pista-i mort?
– În vremuri nesigure, multe lucruri ce par a fi sigure nu se confirmă. Nu-i cazul acuma şi în privinţa lui Pista. Nu are nici-un rost să te amăgeşti, Pista-i mort. Dacă mai ai îndoieli, poţi cere relaţii la primăria din Barkas, sau la preotul catolic de acolo. Eu m-am gândit să te cruţ, dar dacă nu eşti convinsă, cu părere de rău, îţi spun totuşi că din el a rămas întreg ceva din cap şi bocancii, restul era un terci de pământ, carne şi sânge, Dumnezeu să-l odihnească! Şi să-l iubească cum a iubit şi el, credinţa, pe tine, oamenii şi dreptatea. Eu am fost primul care n-aş fi dorit să fie adevărat, eu am rămas singur între oameni străini, în ţară străină şi cu sufletul pustiit. Îţi mulţumesc de omenie şi trataţie, dar acum oi pleca.
– La bună vedere.
– Rămâi cu bine. Petre a plecat de la Iulica…

***

– Bunicule, te-am prins. Acum sunt sigur că tu eşti Petre din poveste.
– Ai dreptate pruncule şi dacă Dumnezeu ar fi ţinut cu mine, ea ţi-ar fi fost bunică… aşa a fost să fie… Văzând cât de mult au afectat-o veştile aduse de mine despre Pista, m-am gândit să n-o supăr mai tare, spunându-i cât de tare am iubit-o eu pe ea, şi că de fapt cât a trăit Pista, prieteni buni fiind, n-am dorit să-l supăr pe nici unul, nu mi-am dezvăluit niciodată dragostea ce i-o port. Mă gândeam că poate se va ivi o ocazie ca să-i pot spune aleanul inimii mele.

***

Petre, după ce i-a spus, ce i-a spus Iulicăi, a plecat cu mesajul adus şi la familia Nemet, după care s-a dus acasă să se odihnească, dar mai mult să-şi adune gândurile, să-şi facă un plan de viaţă. Câtă viaţă a avut a fost tot sub ordine, acum trebuia el să-şi facă rostul vieţii. Cu toate acestea, Petre ştia că pentru el acum ce-l mai important lucru este de-a găsi o modalitate să-şi poată destăinui dragostea lui pentru Iulica, fără să pară un profitor şi fără s-o jignească. Nimic din ce-a plănuit nu i-a plăcut. Iulica-i o fiinţă sensibilă, trebuia găsit ceva spre sufletul ei.
După o gândire “prelungită”, Petre a considerat că cel mai nimerit ar fi să-i trimită o scrisoare, la care ea îi va da răspunsul de cuviinţă.

Cu greu i-a ticluit scrisoarea pe care-a considerat-o că-i îndeplineşte pretenţiile şi care avea cam următorul conţinut: “Dragă Iulica, dacă am putea face abstracţie de vremurile pe care le trăim, dacă am putea uita de felul cum suntem în acest moment, de durerea care-ţi apasă sufletul, durere care, de ce să nu recunosc, că am avut-o şi eu, o mare durere ca şi tine, şi nu-i vorba de pierderea mâinii, am căutat şi eu s-o port cât mai mult, să mă autoflagelez în propria-mi durere. S-o întreţin cât mai mult posibil. Ce mă face să sper într-o consolare, a unei dureri la cea mai bună prietenă a mea, căreia-i doresc să-i uşurez sufletul măcar un minut. Să-i uşurez greutatea ce-i striveşte sufletul, întrucât se ştie că, cu cât e mai mare durerea, cu atât avem tendinţa s-o ascundem mai bine în adâncul fiinţei noastre, ruşinându-ne şi umilindu-ne cu ea secundă de secundă, de parcă aceasta ar fi ultima medalie pe care am fi meritat-o în această viaţă.
Ştiind toate acestea, ştiind şi cât îşi preţuieşte fiecare fiinţa intimitatea, n-o să îndrăznesc să-ţi desfac durerea, ci, dacă-mi permiţi, s-o adunăm laolaltă, să avem un “patrimoniu” al nostru la acest capitol. Dureros în asemenea nenorociri că uneori, neavând vârsta priceperii lucrurilor, când “tăvălugul vieţii” dă peste tine, îţi mai creează un handicap pe care doar ajungerea la vârsta “priceputului” te mai poate absolvi de-o parte din durere, transformându-te până atunci, într-un mutilat al durerii, nefiind nici măcar conştient de ceea ce ţi-se întâmplă. Întâmplarea care ţi-o scriu este viaţa unui băieţel de opt ani.
Era o familie de oameni sărmani. La această sărăcie se mai aduna încă o sărăcie, lipsa sănătăţii. În acele timpuri, tatăl lui avea doar un sfert de plămân. Celelalte bucăţi şi componente ale plămânilor fie i-au fost extirpate prin operaţie, fie şi le-a scuipat pe gură când tuşea. Poate că n-ar trebui să mă “agăţ” de frumuseţea nevestei bolnavului, nu sunt sigur de cauze, dar toţi acei suferinzi, sau handicapaţi par să aibă femei de la frumoase “în sus”. Nu cunosc nici dacă sărăcia i-a “făcut” harnici sau aşa erau ei din născare, întrucât aveai impresia certă că singura religie ce-o cunosc era munca. În satul lor şi astăzi a te întinde puţin după masă este considerată o mare lene. Mama băiatului era referentă la primărie şi, după cum ţi-am descris-o mai înainte, îţi poţi da seama că era o femeie cu şarm, şi, nu le trebuia mult bărbaţilor “s-o observe”. Poate nu puţini “şi-au făcut planuri” cu ea, dar de încercat, după câte se ştia, n-a încercat nimeni. Prin anii 30, pentru a se erija în localitatea respectivă cât este de emancipată, dar mai ales cât de emancipate sunt femeile, s-a hotărât să se facă un bal, în acest context să se serbeze “Ziua Femeii”. Peste drum de locul unde era balul, era o magazie unde se depozitau cele necesare acestei sărbători.

Femeia despre care povestim avea sarcina de-a gestiona bunurile şi să se îngrijească să nu lipsească nimic.
Balul se desfăşura minunat, lumea se simţea bine, când o prietenă şi colegă cu femeia noastră i-a cerut ceva din magazie. Femeia s-a dus să aducă, fără să observe că după ea “s-a luat” cineva, care nu era altul decât secretarul primării. Când femeia s-a întors, el a apucat-o şi a început să-i facă avansuri. Colega de serviciu, plictisindu-se de aşteptat, a mers înaintea ei. Văzând-o cu şeful, au rămas nedumerite, ea şi o altă prietenă cu care-a ieşit în întâmpinare. Aşteptau să vadă cum vor evolua lucrurile între cei doi. Întrucât nu evoluau deloc bine, şeful a început să-i rupă hainele, a trântit-o pe jos şi a început să-i aplice picioare cu pantofii lui de lac. Au intervenit, au adunat-o de pe jos şi au dus-o acasă. Ea i-a povestit soţului ce i s-a întâmplat şi i-a solicitat ajutorul. Soţul, ca orice bărbat de bună-credinţă şi cu dragoste faţă de soţia sa, i-a spus: “Toate s-au întâmplat din vina ta. Adio!” şi cu trenul de noapte a plecat la Bistriţa.
Copilul, trezit de ţipetele lor, şi-a văzut pentru ultima dată tatăl. În zadar l-au implorat soţia, prietenele şi copiii, nimic nu l-a întors din ceea ce-şi propuse. Într-adevăr a plecat pentru totdeauna, cu toate că sfârşitul lui n-a fost aşa de departe.
La bal lumea comenta evenimentele. Erau unii care ştiau şi câte “ture” au fost şi fiecare după alcoolul băut şi posibilităţile sale intelectuale fabula şi se distra pe această temă. Unora chiar le-ar fi convenit: “n-a vrut cu mine, şi-a găsit naşul”. Problema, din câte se va vedea a doua zi, nu era a mamei copilului, a secretarului sau a tatălui copilului, cu toate că ei erau implicaţi în aceea întâmplare, ci era a COPILULUI. După acea păţanie aproape fiecare coleg de clasă, de şcoală, “îi explica” cum s-au petrecut lucrurile cu mamă-sa… şi că de fapt cam aşa păţesc curvele… Povestea aceea i se repeta copilului şi de ceilalţi copii din satul lor şi fiecare căuta “s-o ilustreze” cât mai jignitor posibil. Aşa a ajuns copilul că uneori îi venea să-i “corecteze” pe acei ce din prostie deviau povestea. Cei mai sadici în povestire erau cei ce aveau vreo suferinţă fizică-handicap, aşa de crud îşi formulau cuvintele, cu atâta originalitate că te mirai de aceste cunoştinţe expuse atât de exact, ştiind că de fapt n-au ajuns, chiar să aibă o practică în sexologie. Te îngrozeai să vezi un copil, inocent de altfel, de câtă plăcere şi sadism este capabil, şi tu nu-i puteai replica nimic. N-aveai dreptul.
Peste noapte poftele unui animal a făcut din tine un paria. Copilul a început să se resemneze, să-şi păstreze durerea cu sfinţenie, cum s-ar spune a devenit “calificat” în suferinţă.