S-a încetăţenit în “puiul acesta de sat”, un obicei princiar pentru acele timpuri, obicei nemaiauzit în altă parte şi care consta în acordarea celei mai frumoase fete din Băiuţ, titlul de:
FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI.
Acest titlu se acorda, în consens, de către întreaga suflarea satului şi se transmitea prin viu grai, din om în om, până, fata respectivă, avea recunoaştere deplină. Modul de “votare şi atribuire” a acestui titlu, cu totul original, făcea ca “aleasa” să fie exact cum se zice: Frumoasă ca alcătuire şi frumoasă moral. Această distincţie fără documente oficiale, dar cu rezonanţă majoră în memoria satului, era corespondentul: Cetăţeanului de onoare din alte părţi, şi era absolut obligatoriu pentru fetele care îndeplineau calităţile menţionate, aşa cum “certifică” şi St. O. iosif în poezia sa:
Atât de drăgălaşă, albă,
Frumoasă-parcă eşti o floare!
Şi-ades rămân pierdut pe gânduri
Când mi te-areţi surâzătoare;

Cu mâinile-amândouă parcă
Te-aşi binecuvânta, copilă;
Plecând genunchiul către Domnul,
Aşi vrea să-mplor cereasca-i milă,

Ca veşnic să te aibă-n pază
Şi să rămâi surâzătoare,
Atât de albă şi frumoasă
Şi drăgălaşă ca o floare!

Acest titlu meritoriu, această dovadă de preţuire, era “purtat” de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, până la căsătorie, când, dacă era cazul îl prelua altă fată. De când s-a practicat acest obicei, nu ştiu să se fi semnalat vreodată o candidată la acest fel de cinste şi preţuire şi să nu i se fi acordat.
Odată constatate condiţiile şi atribuit de întreaga obşte, nu de un juriu după o sindrofie ce se termină într-o “băută”, băiuţenii, cu senzaţia lucrului binefăcut, fiecare se simţea o linişte sufletească, agitaţia se termină şi FECIOARA îşi purta cinstea, admiraţia şi decenţa cu sfiiciune în faţa satului.
Aici în Băiuţ mai erau şi alte ciudăţenii pentru un “sat cât un pumn”, sat care firesc avea şi el problemele lui. Oamenii aceştia şi-au găsit timp şi disponibilitate pentru a aborda şi celelalte probleme care aveau importanţă pentru obştea lor. Şi-au propus şi chiar au reuşit să-şi schimbe denumirea satului. Cauzele care au adus la schimbarea denumirii localităţii, aveau rădăcini atât în dorinţa lor de-a fi alături de marii oameni ai acestor pământuri, dar şi dintr-un imbold al profesiilor şi a unui mare ataşament faţă de DOAMNA DOMNULUI IANCU DE HUNEDOARA, cândva, proprietara minelor băiuţene, dar şi o reprezentantă ce a onorat aceste meleaguri, DOAMNA fiind născută pe meleagurile sălăjene, o DOAMNĂ care pe vremuri şi-a arătat nu de puţine ori consideraţia faţă de băiuţenii, mai ales după ce a devenit REGINA UNGARIEI. Cum acest lucru se întâmpla în vremea imperiului Austro-ungar, localitatea devine: ERZSEBETBANIA-MINA ELISABETEI.
Dacă te-ai născut pe aceste meleaguri dumnezeieşti, dacă ţi-au dat numele reginei, dar şi al mamei Sfântului Ioan Botezătorul, dacă ţi-s-a acordat titlul de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, de bună seamă că nu te poţi plânge că soarta nu te-a răsfăţat.
Din câte se ştie, viata nu se desfăşoară după planurile noastre, după ceia ce noi ne dorim, sau după ale noastre năzuinţe. Viaţa-şi are cursul ei imperturbabil şi impersonal.
Într-o perioadă de timp, imediat după MAREA BĂTAIE (primul război mondial) odată cu “punerea păcii”, după aceea mare răsuflare de uşurătate care ţi –o dă numai acele momente ce reuşesc să-ţi şteargă frica ce ţi-a băgat-o în suflet războiul, în proaspăta ŢARĂ cu denumirea de MARE, gândurile despre rosturile LUMII, despre treburile ei, au început să se şteargă din amintirea băiuţenilor, ei revenind la ceea ce acum era necesar şi urgent să facă, treburile lor, treburile satului lor, a familiilor lor. Posibil că spaimele date de cruzimile şi atrocităţile războiului de foarte puţin timp, încheiat să fii semănat neîncredere aici în Băiuţ, întrucât pentru ei, pentru băiuteni s-a soldat cu o groaznica masacrare a: ortacilor, prietenilor, a familiilor, masacru petrecut pe 5 decembrie în Târgu Lăpuş, unde o armată în retragerea ei răzbunătoare a măcelărit civili şi copii, după ce războiul se încheiase deja. După ce lumea dorea să uite războiul. Neputinţa de a interveni în oprirea acestei orori, a dat posibilitatea unor nemernici răzbunători ai unor trupe hortiste învinse, să măcelărească pe cine au dorit pentru a „semăna” groaza în populaţia civilă. După ce şi-a plâns şi îngropat pe cei dragi, aşa cum se cuvine, au trecut la refacerea satului şi-a sufletelor.

Oameni au început a se “privi” în profunzimea fiinţelor lor, constatând bunăoară că si acolo au multe de îndreptat si curăţat de tot şi de toate care au aparţinut urii, distrugătoarei URI.
În toate ipostazele era necesară neobosita muncă şi cu deosebire, braţele de muncă. Dacă mina şi-a primit obolul la acest capitol, în celelalte “sectoare “ braţele de muncă şi chiar bărbaţii lipseau. Războiul a făcut un gol hidos, acolo unde erau bărbaţii, speranţele de mai bine a oricăror familii, a băiuţenilor.
În acerba muncă de refacere, care acum le sorbea zâmbetul numai la gândul frumuseţii lucrului din alte vremuri. Lucru care se făcea de grupuri de tineri, băieţi şi fete, activităţi făcute cu nu tare multă vreme în urmă. Tristeţea constatării realităţii, la cum erau lucrurile înainte de război, înaintea masacrelor petrecute în război, locuri unde s-au pierdut “florile Băiuţului” , parcă nu le permitea nici fruntea să şi-o mai ridice din pământ, si nu mai aveau nici zâmbete. Cu toate acestea, cu tot greul, sau poate chiar de aceea, viaţa satului cunoştea un tumult, un iureş care era o speranţă că “mai binele” nu va întârzia foarte mult să se arate .
În această atmosferă de muncă şi uitare de sine, cineva şi-a adus aminte că,de fapt mai sunt si alte lucruri de făcut, lucruri nu numai de îndobitocire, de anihilare ci şi de înălţare sufletească. Una dintre aceste treburi neglijate până atunci şi dorită cu ardoare, era stabilirea şi acordarea rangului de “FRUMUSEŢE A BĂIUŢULUI”. La necazurile şi ne mângâierile fiecăruia, în toate aceste lipsuri şi dureri ale vieţii, vi-ţi spune că această preocupare pentru asemenea tipuri de lucruri, este un orgoliu nemăsurat în acele vremuri. Nelocuind în asemenea localităţi minere, nu cunoaşteţi că aici, în asemenea localităţi, populaţia este majoritar tânără. Fiecare familie are mai mult de trei-patru copii. Credinţa este că dacă nu ai acordat “astăzi” această calitate celei îndreptăţite s-o primească, v-a duce la un “mâine” când poate fiica ta va fi într-o asemenea postură, să fie ea candidata si atunci nu-ţi va conveni să fie „neobservată”… Deci trebuie! Este necesar!
Surprinşi în această “faza”, grăbirea acestui eveniment a pus stăpânire pe întregul sat. Toţi erau conştienţi că e absolut necesar să se deruleze acest obicei. El ţine de însăşi personalitatea lor şi a satului lor. Problema era, cum să faci un lucru bun, foarte bun, care să dureze în timp, dar să fie făcut şi repede? Soluţii ar exista; una dintre ele este: să se procedeze exact cum s-a procedat până acum. Să fim serioşi. Până acuma, “apărea” un asemenea fenomen în sat la 10-20 de ani, acum în aceste zile, cu atât de puţină pace, după atâta război. Probabil s-a întâmplat ca au omis acest fenomen, deoarece războiul ce le-a adus multe privaţiuni, a făcut ca aceasta să pară o manifestare pretenţioasă, raportată la un doliu neîntrerupt de patru ani. Cert era că în acel moment, moment care era de criză, s-au “trezit”că există trei candidate la titlul de FRUMUSETE si nu una, cum se întâmpla de regulă si “din când în când”. Cele trei fecioare, fiecare în parte meritau acest titlu, această cinste. Complicaţiile nu se termină aici, două dintre pretendente erau surori. Deci situaţia fiind atât de încurcată, toată lumea se ferea să rostească numele viitoarei candidate, dar mai ales nimeni nu întrezărea modul în care se va debloca situaţia. Şi cine va îndrăznii primul, să rostească numele fetei, ce urma să fie FRUMUSEŢE? Ce se va întâmpla dacă acela se va înşela în apreciere? Toată lumea îl va huli şi vor fi supăraţi pe el, ajungând stigmatizatul satului, dacă nu-i bănuit de rea intenţie, că atunci precis trebuie să-şi ia lumea în cap.

De când se practică acest obicei, nimeni nu-şi aduce aminte să fi trenat atâta acordare acestui titlu de preţuire, adevărata mândrie a satului lor şi a locuitorilor Băiuţului. Aceştia, acum se aflau în această încurcătură, şi nu puteau sau nu doreau, asumarea unui asemenea risc, în luarea acestei decizii. Ori cum vor proceda, două dintre cele trei fete vor fi nedreptăţite şi pentru ce? Numai pentru că s-au născut “în secunda altuia”.
Dacă decizia trena, se poticnea, holteii tomnateci, care n-au făcut nici războiul nu pierdeau timpul. Ei se înghesuiau seara de seară, la casele viitoarelor “frumuseţi” să le curteze. Concurenţa era aşa de mare că un şugubăţ spunea: “de nu se termină mai repede cu acest “colindat”, părinţii fetelor nu vor câştiga atât cât să aibă cu care să-şi cumpere untură ca să-şi ungă balamale porţilor”. Si la câţi dintre băieţi nu le sălta inima după:
“Frumoasă şi jună,oh, dragă-mi mai eşti!
Eu caut şi caut în ochi-ţi cereşti
Si-n veci nu mă satur si-n veci a-şi căta,
Iubită, dorită , o gura-aşa! (Eminescu)”, numai că “ junele” nu erau una ci trei , şi toate cum bine le-a încondeiat bardul.
Cele două surori îşi aveau casa pe-un pinten de deal. Tatăl lor, domnul Maier, era un om dintr-o bucată, recunoscut ca cel mai tâmplar de mobilă din ţinut, muncea bine, cu tragere în inimă, cu sârg şi plăcere iar satul, ca o recunoaştere unanimă, iar o particularitate băiuţeană, i-au introdus lumina electrică în casă, singurul locuitor al Băiuţului care a beneficiat de această înlesnire în acele timpuri. Acum Maier putea lucra “cât îl vor ţine baierele”,mai ales iarna şi în zilele ploioase când, uneori din cauza nebuloasei era obligat să întrerupă lucrul neputând desluşi semnele făcute pe lemne. Şi dacă i-au dus “lumina”, pe stâlpii de susţinere s-au pus şi becuri, lucruri care conveneau şi curtezanilor, ei fiind văzuţi de departe în “ străduinţele” lor, lucru ce le amplifica bătăile, ritmul inimilor ca şi:
” În clopote e numai pace.
Ciocanul nicicând nu mai tace (probabil al lui Maier)
Ciocanul nici când nu mai tace.
Sinistru clopotelele sună,
Ciocanele mai sfinte sună.
Ciocanele mai sfinte sună.(Emil Isac) Pe uni-i deranja lumina şi chiar zgomotele ce se auzeau pretutindeni, într-un sat de muncitori, alţilor însă le părea rău de situaţia dinainte şi de faptul că n-au ştiut să profite din timp. i-ar fi sugerat Elisabetei să-şi aducă aminte şi să rezolve ceva, ea cu puterea ei când :
“ Făceai semne cu mânuţele tale,
Poate şi luna ai vrut în infinit s-o atingi
Şi cu suflarea ta becul electric ai vrut să-l stingi”.(E. Isac)
Iar ei, dacă se poate sa profite puţin de atmosfera creată, chiar dacă n-o să-i mai vadă “satul” urcând sau coborând de la pretendentele la titlul de frumuseţe.
După ce toată “floarea masculină” a Băiuţului, a urcat şi coborât pintenul de deal unde locuiau cele două fete ale lui Maier, unii, mai făcând şi “mătănii” sau patinând pe şezut dacă poteca era udă sau ninsă, se părea că problema acordării titlului de FRUMUSETA a Băiuţului se simplifică. Una dintre surori, şi-a aflat deja pretendentul, aşa că pentru această onoare a rămas în cursă una dintre surori şi cealaltă fată de la borcut. Cu toate acestea starea de nervozitate, de stres, era în creştere în tot satul.
Pentru fete, aşa cum spuneam era o mare cinste sa fi FRUMUSETA, dar acum nici băieţii nu mai erau aşa uşor căsătorit. S-a creat obiceiul ca nici un băiat să nu se mai căsătorească dacă n-a dansat măcar un dans cu FRUMOASA Băiuţului.