(marţi, 31 decembrie 2002)

Mă întreb, nu de puţine ori şi eu, cum bănuiesc c-o fac şi alţii, adică îşi pun şi ei unele întrebări despre om, şi mai ales când acesta îşi schimbă comportamentul? Mai exact care-i mecanismul ce declanşează schimbările interioare la un individ, modificări care uneori sunt atât de profunde că au efect şi în psihicul individului? Cum de se schimbă şi de ce aceste schimbări în marea lor majoritate sunt „în rău” şi nu în bine?
Multe Institute Medico-legale, prin studii pertinente şi practică adecvată, prin colecţiile de relicve ale unor criminali, caută răspunsuri la aceste întrebări deoarece este cert că măsurile antropologice n-au dat răspunsuri dorite în acest domeniu. Ce duh ne domină fiinţa că din oameni obişnuiţi, unii calcă pe drumurile pierzaniei? Poate fi un indiciu oferit de Biblie care în cap. Facerea spune:” Şi a fost seară şi a fost dimineaţă; ziua întâi”. Să ne fi influenţat atât de mult faptul că Domnul a făcut şi numerotat zilele începând cu serile, cu noaptea? Toată gândirea noastră să fi fost influenţată de faptul că lumea-i numerotată cu sfârşitul zilei şi începutul de noapte ?
La slujbele făcute întru Slava Mântuitorului, vocile corurilor, ale tinerilor şi a adulţilor te poartă într-un teritoriu neegalat, al înălţimii spiritului, a unei stări transcedentale nedisimulate. Mărturisesc că auzind aceste voci îngereşti, mi-a fulgerat prin cap ideea :” Când şi unde se transformă aceste voci dumnezeieşti, în voci de „neveste” , de „soacre”, cu ale cuvinte când trec de la timbrul îngeresc la cel supărător, uneori nesuferit? Ar fi fost posibil ca aceste schimbări ireversibile să apară conform zicalei:”Hoţul ocazia-l face”. Este posibil ca aceste turnuri majore în viaţa individului să fie comutate la prima ocazie care se iveşte? Evident că nu.
Omul nu-i „o frunză în vânt” care să penduleze la prima adiere. Cu vremea trecând şi prin alte lăcaşuri de cult, am văzut în unele dintre ele, acele bucăţi de marmură prin care credincioşii aduc mulţumiri Domnului sau unui Sfânt şi care momentan erau stivuite sub formă de cuburi, probabil în vederea executării unor lucrări de zugrăvire în lăcaşul de cult respectiv.
Cum erau cam două grămezi de un metru cub, mi-a trecut prin cap că prin ele credincioşii au adus mai mult de şapte tone de mulţumiri Prea Sfântului. În Baia Mare sunt peste 15 biserici şi ori cine poate să vadă aceşti munţi de mulţumiri scrise pe plăcuţe de marmură adresate Domnului, care populează toate bisericile noastre.
Spuneam mai sus că nu-i posibil ca o singură întâmplare să modifice brutal comportamentul omului. Dacă omul are credinţă şi educaţie, o simplă întâmplare nu-i va modifica viaţa. Cu toate acestea mă gândesc ce i-a determinat pe actualii conducători să se întoarcă de la frumoasele promisiuni făcute înainte de alegeri, la actualele măsuri de austeritate nemaiîntâlnite niciodată pe aceste locuri. Să fi fost cauza mai înainte amintită că începutul numerotaţiei zilelor a început de fapt cu serile? Pentru atât, să se fi întors domniile lor, împotriva acelor care le-au oferit totul? Sau o fii un dram de răzbunare? Mai sigur se profilează un cinism fără de seamăn împotriva acelor care le-au putut oferii TOTUL şi acum nu mai sunt nimic.
Pentru ei nu mai au importanţă. După modul cum procedează. După asemenea lucruri „bune” cu care ne înghesuie zilnic, dar mai ales după asemenea „realizări”, mai mult ca sigur că ei nu vor fi „îngropaţi” sub mulţumiri trecute pe plăci de marmură. Răsplata este întotdeauna după prestaţie. După „atâtea dovezi de preţuire” se pare că domniile lor n-au nimic cu mulţumirile credincioşilor şi ale patrioţilor români. Ei „nu dau nimic” pe nimeni nici chiar pe cele veşnice. Le trebuie totul în astă viaţă şi în mare grabă.
Oare aceste mulţumiri pe bucăţelele de marmură sunt reazime numai pentru cei sărmani? N-ar fi exclus, deoarece persoanele despre care aducem vorbire, n-au avut nici atunci şi n-au nici acum nici un fel de credinţă, întrucât cunoscut este că nu se pierde credinţa, ea se întăreşte cu timpul. În rest se pare că numai alegerile anticipate mai interesează pe unii!

(marţi, 26 noiembrie 2002)

Ne-a bucurat vestea reîntoarcerii domniei voastre în locurile natale, atât ca o ştire cu alt conţinut, raportată la cele care abundă în ultimul timp, despre sărăcie, politică şi urmările lor: violenţe, sinucideri, emigrări şi alte asemenea, dar şi faptul că un om de notorietate mondială îşi mai aduce aminte de ţara de origine, de foştii săi compatrioţi. V-am urmărit întinerarul modul cum şi-au exprimat bucuria oamenii care v-au revăzut şi alături de preşedintele ţării şi bineînţeles că v-am urmărit şi excursul dumneavoastră transmis integral de Radio România de la inaugurarea Casei memoriale ELIE WIESEL. M-a surprins că tonul vocii dumneavoastră nu era cald, prietenos, în ton cu primirea şi preţuirea arătată de acei care v-au întâmpinat. În timbrul vocii dumneavoastră se simţea un ton de dojană. La un moment dat spuneaţi:”Spuneţi copiilor voştri ce-aţi făcut ca ei să ştie…” Din acel moment bucuria ne-a fost eclipsată. De fapt ce-am făcut noi, domnule Wiesel? În istoria noastră este consemnat că înainte de cel de al doilea Război Mondial, un grup de indivizi, o bandă de ucigaşi, au ucis circa două sute de evrei la Iaşi. De unde venea acest grup de ucigaşi, ale cui ordine le executau, sunt absolut sigur că aveţi documente certe că aceia nu erau poporul român pe care-l îl certaţi acum.
În satul din care eu mă trag, cu toate că evreii aveau posibilitatea de-a lua copiilor lor dascăli acasă, ei frecventau şcoala românească. Copii aceia de evrei, pentru părinţii lor erau extrem de preţioşi datorită faptului că erau a doua pereche de copii, ceilalţi fiind dispăruţi în lagărele morţii, şi mulţi evrei dintre acei care au mai rămas, datorită vârstei înaintate nu mai puteau procrea. Şi-ar fi lăsat Zalel Izidor, Biţişpan, Dudi şi Mindi, Wais, Rosenffild, copiii lor atât de preţioşi şi puţini la o şcoală împreună cu copiii unor criminali? Evident că nu! Tot în acea localitate, principalele activităţi comerciale, bancare şi chiar de alimentare şi sănătate erau deţinute de evrei. Toate acestea puteau da animozităţi între oameni dar nimic nu s-a întâmplat din ceia ce nu trebuia să se întâmple. Oamenii indiferent de naţiune s-au unit şi ajutat între ei în perioadele nefaste. Dar toate acestea ştiu că le cunoaşteţi foarte bine, deoarece s-a dovedit că până acum evreii au cel mai bun sistem de informare din lume. Nu cred că nu ştiţi că numitului Zalel Izidor I s-a făcut paşaport să plece în Israel şi el la refuzat spunând:”V-am cerut eu aşa ceva? Atunci ce să fac eu cu ceva ce nu-mi trebuie?” şi a rămas să moară între români.
Mă întristează că în ultimul timp se orchestrează cu ori ce prilej fel de fel de denigrări la adresa poporului meu, acum şi domnia voastră apăsaţi în acelaşi sens pe acei care v-au fost compatrioţi. Ce să le spunem copiilor noştri? Că ne sunt „restituiţi” fel de fel de criminali, cerşetori, hoţi, care cândva „au fost români”. Că există ţări care au exterminat populaţii, au făcut şi fac crime împotriva umanităţii chiar şi în zilele noastre, nu supără pe nimeni, nu le vede şi nu interesează pe nimeni. Nu cumva această acţiune concertată împotriva românilor vehiculează ideea de-a felia România diferitelor state, care nu-şi pot găsi bună starea lângă noi?
Am crezut Domnule Wiesel, că durerea este durere pentru ori cine. Dumneavoastră credeţi că pe românii care au salvat evrei i-a durut mai puţin ce au pătimit? Credeţi că acele comadouri constituite de evrei după război, care împuşcau în cap părinţii copiilor de români pentru o vină reală sau imaginară, după liste venite de la „centru”, erau mai umane?! La asta v-ar putea răspunde, dacă mai trăieşte Domnul Rosenffild Lupu (Farcaş), căruia de acea dată lui i-a venit rolul de-a salva românii de gloanţele comandourilor evreieşti. Dar cum se vede despre astfel de acte şi acţiuni nu povesteşte nimeni. Liniştea ce şi-o doreşte poporul evreu ne-o dorim şi noi şi o mai dorim tuturora, dar bine era dacă noi n-am învrăjbit pe nimeni, să fim lăsaţi în pace. Viaţă lungă şi sănătate laureatului Premiului Nobel, Domnului Elie Wiesel şi pace tuturor!

(sâmbătă, 23 noiembrie 2002)

La cea mai profitore vârstă, a adolescenţei, nu de puţine ori, tentaţiile sunt aşa de mari, de ispititoare, încât nu şti ce metode să mai foloseşti pentru aţi satisface o dorinţă, a sparge mai repede barierele artificiale care te ţin oarecum departe de multe lucruri, care cu vârsta devin obişnuinţe. Nu cred că a fost care va adolescent şi să nu fi gândit măcar că, dacă nu toate fetele din lume, o mare parte dintre ele, ar trebui să-i ducă dorul, să-i poarte numele pe buze, să fie îndrăgostite de el. (unii duc gândul acesta până la bătrâneţe”Femei care mar fii putut iubi”). Că nu este aşa, e altă poveste.
Până la primul sărut toate problemele sunt mai lente, oarecum mai mult se tatonează şi toate se fac sub un comportament civilizat, fără hărţuiri. Nu se ştie care-i scânteia declanşării primului sărut, care de regulă-l oferă domnişoara, apoi lucrurile se metamorfozează şi timpul devine cel mai leneş parametru cunoscut. Nu numai că timpul se derulează cu încetinitorul şi împotriva noastră, dar încep „carele” de întrebări, la care nu mămica sau tăticul trebuie să răspundă ci ”altcineva”.Cum multe întrebări rămân fără răspunsuri, cum de fapt la unele nici nu ni-le-am dori, adolescentul într-o fremătare deosebită caută cu înfrigurare recâştigarea liniştei interioare, acea stare comodă de care a beneficiat înainte de primul sărut şi, va constata că sub o formă sau alta, n-o s-o mai aibă niciodată.
Omul în stări şi sănătate este un perdant continuu. Acum oscilează între „umilirea” continuă pentru a primi un alt sărut, care nu de puţine ori este condiţionat de diferite evenimente, iar el se vede împins continuu de animalica curiozitate dar şi nerăbdarea de neostoit a adolescentului di el. Viaţa-i este deja bulversată. Cu toate acestea el nu este îndrăgostit, „nare nici-o fată”, atât că liniştea i-a fost smulsă din piept şi a devenit „prizonierul” fetei care „i-a împrumutat” sărutul. De fapt se poate lipsi de ea, doar este curios dacă şi al doilea sărut este ca şi primul, apoi dacă se sărută cu alte fete senzaţiile vor fi tot alea?. Medici spun că un sărut scurtează viaţa cu trei minute.
Puţini îşi mai aduc aminte dar această nevinovată explorare a vieţii consumă multe luni din frământata viaţa a adolescentului. Pe uliţa din satul nostru această „măcinare” ţinea de la Schimbarea la Faţă, când părinţii ne permite-au ultima scaldă în Someş în acel an şi, vedeam pentru ultima dată fetele „despuiate” şi până la „pornirea” şezătorilor. Cu toate că se muncea mul în aşa zisele „şezători”, două trei care de mălai desfăcate, câteva caiere de lână toarse de câte-o singură femeie, broderii, împletituri, bice şi altele, acestea erau deosebit de tare aşteptate.
Gazda casei unde se ţineau şezătorile, trebuia să se bucure de o încredere desăvârşită din partea satului, altfel nimeni nu-i călca pragul, nici la clacă nici la şezători. Tot gazda îşi asuma responsabilitatea faptelor ce se vor derula în casa ei, în faţa părinţilor tinerilor care urmau să vină la şezători, tineri şi fete care trebuia să aibă asentimentul celorlalţi părinţi ai adolescenţilor. Nu-mi aduc aminte să fi venit vre-o fată cu un caier de lână şi să-l fi dus înapoi netors, ori să nu îndeplinească celelalte munci propuse a se face în acea seară.
După terminarea muncilor urma partea distractivă. Jocurile care se practicau erau de aşa natură ca gajul luat de băiat sau fată să se poată răscumpăra prin sărut. Cum îţi era norocul. Puteai săruta una două trei fete…mai rar toate. Câte-o mână de ajutor ne mai întindeau şi ele, dar să nu se sesizeze gazda sau…prietenele. La spartul şezătorii, o fată te conducea afară. Fata cu care te-ai înţeles din ochi. Se pare că sărutul primit „de despărţire” era cu totul „altfel” ca cel „executat în public”. În altă seară te „milogeai” să te conducă alta şi aşa…Dacă fata nu intra după 2-3 minute, gazda ieşea după fată şi altădată n-o mai primea la ea în casă, deci…
Dar nu-i drept ca un adolescent să se plângă. S-a găsit metoda ca să sărute şi ei după pofta inimii. Vine seara de Anul Nou. Fetele dacă doresc să ştie dacă se vor mărita în anul ce vine, trebuie să fure un braţ de lemne de foc din vecini. Fetele „se pun la culcare”, dezbrăcate, doar în cămăşuţele de noapte. La miezul nopţii, desculţe în mare viteză fug să fure lemnele.. Băieţii ca nişte hultani, le prind şi le sărută cu patimă şi drag, deoarece fetele n-au voie să vorbească şi nici să se zbenguie că de pierd un lemn este ghinion. Doamne, dulce-i viaţa!!