(marţi, 12 august 2003)

Cine a trăit zilele de după război ar fi contrariat de cât de multă nepăsare există acum în aceste vremuri, în care dragostea – cuvântul cheie al Bibliei – ar trebui să fie trăită şi folosită la intensitatea maximă. Numai cine a reuşit să priceapă acest cuvânt sublim cunoaşte că acest lucru presupune mai multe îndatoriri decât drepturi. Poate de aceia este mai greu de iubit şi-i mult mai simplu să fi indiferent. Dar puţini ştiu că indiferenţa doare uneori mai tare ca ura ori chiar ca lovitura. Aceste lucruri nu ne tare apasă gândurile în tinereţe, când poate nici nu ştim ce coordonate trebuie obţinute ca să te poţi considera om. De curând am avut şi eu o experienţă şocantă cu un om. Spre stupoarea mea l-am întâlnit aşteptându-şi însoţitorul. Cred că vă daţi seama că era un nevăzător. L-am salutat, am pălăvrăgit puţin cu dânsul, când el mi-a pus o întrebare: „De ce nu mai sună ceasul din Turnul Prefecturii?. „Este defect”, i-am răspuns. „Păcat. Vezi noi nu vedem, dar cu toate că însoţitorii de regulă ne sunt rude apropiate, nu ne dau informaţii la fiecare pas despre cum se mai schimbă oraşul, sau ce este într-un anumit loc. După miros, după auz şi pipăit ne imaginăm lumea exterioară. Când mergea ceasul din Turnul Prefecturii, eu nu numai că ştiam cât este ora, dar ştiam şi unde mă aflu. Acum…
Am încercat să gândesc ca şi el. Mi-am văzut viaţa sumbră rău. După revoluţie,unii „patroni” le-au luat pâinea de la gură, confecţionând ei cutii din carton, perii şi alte repere care prin lege le erau destinate lor, acestor oameni foarte harnici care sunt nevăzătorii. Sunt încă multe meserii nepericuloase pe care le-ar putea executa ei, dar pe nimeni nu-i interesează acest lucru, să se apuce să le identifice operaţiile şi reperele pe care le-ar putea face dânşii în siguranţă.
Pe trotuarele din oraş nu pot merge, fie că sunt foarte distruse, fie că nu-ş ce comerciant şi-a întins taraba, fie că lipseşte un minim de balustradă pentru ghidarea paşilor lor în aceste spaţii. Poate o ţeavă subţire, poate o frânghie, ori ce numai să le poată indica drumul. La aşa ceva se pare că nu sunt de acord acei care-şi „odihnesc” maşinile pe trotuare. Semafoarele „pleacă” deodată cu maşinile şi au timpi scurţi de traversare. Dacă un anumit ciripit s-au un semnal muzical ar sesiza şi pe orbi „că-i liber” , le-am face un mare serviciu. I-am ajuta şi dacă am pune balustrade pe pereţii din blocuri, care să le mărginească paşii, dându-le o minimă independenţă. Acum nu-i mai vedem. Pe vremea răposatului îi uitam cu ziua la rândurile de la lapte, carne, sau pâine. N-au o bibliotecă acustică şi, dacă nu se ceartă cu nimeni, nimeni nu-i iau în seamă. Se poate face omeneşte posibil multe dacă am putea răspunde la o întrebare: „Cum poate ajunge un orb neînsoţit în parcul oraşului?!”
Dacă răspundem la această întrebare, atunci am gândit omeneşte !

(vineri, 8 august 2003)

În masa populaţiei din ţara aceasta, căutăm fiecare să ne descurcăm deoarece de trăit şi mai ales de-a trăi bine, nici nu poate fi vorba. Nu doresc să fiu înţeles greşit. Resurse umane, tehnice şi materiale există din belşug dar actualii „conducători” şi din câte se vede şi viitorii candidaţi la conducerea ţării sunt la fel de „harnici” şi de regulă ce fac numai pentru ei. Uneori chiar îţi dau impresia că le pare rău că trăim. De unde provin asemenea constatări? Ştiţi că am început deja campania electorală. Un şef PNL invitat la o emisiune a unei televiziuni locale, a dat din dreapta în stânga, ca în final să recunoască că ei n-au nici-o doctrină, nici măcar un plan de acţiune pentru a „împinge” ţara înspre mai bine. Treaba lui, dar treaba noastră este că domnul ministru al resurselor şi industriilor s-a exprimat aşa:! Că de nu plouă până în 28, de la 1 august scumpeşte curentul.”
L-aş întreba eu de ce dacă se cunoaşte cum se poate realiza o ploaie artificială n-o face dacă observă că Dumnezeu nu-l ascultă?
Dar să vedem ce nevoie are de ploaie. Numai ca să ne poată scumpi preţul la energie electrică. !4% din energia produsă în ţară o dă Centrala atomo-electrică. Până a nu avea această centrală 78% din energia electrică se producea în termocentrale (deci cu cărbune şi foc, ca şi Prometeu) şi numai 22% prim hidrocentrale care erau de fapt o rezervă strategică pentru iernile grele. Ceea ce nu se vede sau poate nu ştie domnul ministru, sunt consumurile mari interne şi pierderile Sistemului Energeticului Naţional, consumuri care s-ar fi putut reduce de la 21% (întreaga producţie a hidrocentralelor, la 17-18 %- Date culese din Anuarul statistic). Poate am putea face şi noi nişte uzine de producerea energiei, cu pierderi ceva mai mici şi costuri pe potrivă. Numai că pentru acest deziderat este clar că „trebuie făcut ceva”, ceea ce evident că este mult mai greu decât a scumpii energia care se pare că atât cât am scris acest articol s-a realizat deja, pe teme majore că: ”nu plouă când doreşte domnul ministru”. Sunt guverne care mai fac câte-o uzină eoliană, alţii au pus mareele la lucru, şi auzim că în Ţările Scandinave preţul energiei electrice este insignifiant faţă de ce preţuri trebuie să plătească românul pe energia consumată. Domeniul electric şi cercetarea în acest sector au ajuns la descoperiri inimaginabile faţă de alte ramuri economice,…dar pe alte meleaguri. Posibilităţile de reducere a consumurilor energetice(populaţia consumă circa 7,3%) , care se include în ori ce produs sunt nelimitate, numai că în ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu, până acum după ce am rezolvat problema cu împuşcatul , nimeni n-a mai vorbit de cercetare, energii neconvenţionale, de schimbarea tipurilor de învelişuri la conductoare, de grija faţă de om şi sănătatea lui. În instalaţiile electrice n-am trecut de anii ’80. Instalaţiile de apartamente sunt tot la 6 A. Aţi observat câte incendii sunt provocate în întreaga ţară, incendii care au cauza unică, instalaţiile electrice subdimensionate. În schimb dacă se va scumpii curentul s-ar putea ca aceste lucruri să nu se mai întâmple deoarece preţul curentul fiind prohibitiv cetăţenii-l vor folosi mai puţin sau deloc.

(luni, 28 iulie 2003)

Un reputat om de cultură şi litere din acest colţ al ţării. Loc pe care se sprijină harta ţării, venind de la ultimele manifestări dedicate Eroilor Neamului şi, mai târziu , Ziua Drapelului, ca pentru sine şi-a pus o întrebare: ”Oare astăzi mai trăiesc eroi? Este posibil ca şi noi să fim contemporani cu asemenea oameni deosebiţi?” Întrebarea nu avea adresabilitate şi nici nu se putea deschide vorba „între două autobuze”, cu toate că mi-a antrenat memoria în ai da nişte răspunsuri destul de apropiate de ceea ce ar fi putut avea o tangentă la problemă.
Înainte de-ai răspunde, pe mine mă rodea altceva, un paradox. Toată ţara şi toată lumea laudă ţinutul nostru, Maramureşul şi pe oamenii săi, numai noi aceştia de aici nu ne vedem. Ce mă intrigă este numărul mic, extraordinar de mic de monumente sau lucrări de artă monumentală care ne populează oraşul.
Dacă n-am avea Statuia Minerului, Monumentul Eroilor şi Sfatul Bătrânilor, celelalte statui şi poate şi mai monumentale, le putem afla la Cluj-Napoca, Dej şi poate chiar în Câmpia Turzii. Unde s-or fi ascunzând Monumentele lui Pintea Viteazul, A lui Ştrifungă, Anderco şi atâţia alţii cu care ar trebui să ne lăudăm în ori ce împrejurare ?
Pentru unii eroi înseamnă doar acei care şi-au terminat misiunea şi au murit acolo unde şi-au săvârşit fapta eroică, dar acest Cap de Ţară a avut eroi şi în regimul trecut. Lista ar putea începe cu Episcopul Dragomir, nenumăraţii ofiţeri şi medici care şi-au exprimat adversitatea împotriva „Orânduirii socialiste”, când pentru restul ţării Maramureşul însemna doar aurul extras şi prelucrat aici.
Eroi au fost şi acei care au impus şi apoi construit Teatrul Dramatic, cine a reuşit proiectul regularizării râului Săsar. Unul dintre aceşti eroi în viaţă a fost şi acea persoană care n-a executat ordinul lui Ceauşescu de-a construi blocuri în faţa Spitalului Judeţean, tren viran pe atunci, declarat de acea persoană Parc Dendrologic cu 48 de ore înainte de-a pune primul copac. Un alt erou a fost persoana care a impus lui Ceauşescu ca să admită ca lucrul în mină să se reducă la 6 ore, şi să nu-i uităm nici pe aceia care i-a pretins şi demonstrat „Necesitatea coşului de dispersie a combinatului chimic Phonix”.
Unii dintre eroii anonimi ai acestor meleaguri sunt „luptătorii pentru purificarea aerului” din acest municipiu şi, mai curând acei care au reuşit repunerea în valoare a Vechiului Centru al urbei noastre. „Eroi au fost, eroi sunt încă”.