( miercuri, 11 iunie 2003)

Cine a citit „Jaguarul” de Vasile Rebreanu, nu-şi imaginează până nu ajunge la deznodământ, de ce trebuie să facă munca aceia de Sisif soldaţii acelui regiment din Dobrogea. Concret erau sub supravegherea posibilului inamic şi plecau de dimineaţă din unitate, întorcându-se noaptea. A doua zi din nou ieşea regimentul din unitate, pentru a da impresia celor care eventual iar fi supravegheat, de cât este de mare unitate militară de care dispunem. Un probabil efect psihologic, o manipulare. Asemenea gânduri m-au bătut şi pe mine în momentul în care domnul viceprimar Barbur le-a dat normă angajaţilor ecarisajului să prindă cel puţin şase câini pe zi. Probabil că Domnia Sa a considerat că-i un prilej de normare, o justificare a muncii acelor oameni. Numai că , ciudăţenie a vieţii, de la acea dată nu numai că nu s-au stârpit câinii din municipiu, dar au devenit haite agresive. Acest lucru denotă că s-a greşit undeva şi că acei câini sunt bine şi în continuare nederanjaţi, angajaţii ecarisajului de asemenea, dacă nu cumva fac şi ei acelaşi lucru cu câini, pe care-l făceau soldaţii mai sus pomeniţi, pentru aşi proteja serviciul în continuare. Experienţa oamenilor din acest domeniu spune că: „animalele devin agresive în momentul în care le conturbi în propriul teritoriu”, ori dacă nu şi-au constituit acel teritoriu ele nu se comportă ca stăpâni ai acelor areale. De aici se trage concluzia că animalele sunt „vechi” şi ele ne pretind nouă să le cedăm locul respectiv. Asta înseamnă că nu s-a respectat directiva dată de domnul viceprimar. Cine era plătit să controleze n-a făcut acest lucru! Bine ar fi să se rezolve oarecum această trenantă problemă, deoarece în cartierul Săsar nu mai este vorba de câini ci de haite, ceea ce schimbă mult datele acestei mult neglijate-i situaţii. După câte ştiţi nu sunt puţine bolile care se pot „lua” . Se pare că ce-a mai răspândită este lipsa controlului şi a lucrului făcut de mântuială.
Cetăţenii acestui municipiu regretă că s-au „îmbulzit” să-şi plătească taxele văzând cum au fost aruncaţi banii lor în aşa zisa „plombare” a străzii Dr. V. Babeş, stradă care era (şi ce acum nu mai este?) cu gropi şi mizerie, cu trotuarele îngropate sub greutatea maşinilor parcate pe ele şi pline cu pământ. Fără o curăţenie prealabilă, fără a folosi materialul de legătură (parcă ar prinde pe pământ), fără delimitarea marginilor gropilor, s-a turnat un amalgam foarte uscat, format din nişte foste resturi probabil luate de la alte şosele mai dinspre centru. Ceva am avut totuşi. Trei-patru zile de vacarm şi ţipete. De trebuia să se audă cât de cât ceva!. Cam asta a fost.

(vineri, 30 mai 2003)

Poate că deja din titlu, un om constată că acesta este cel mai iritant cuvânt ce s-a folosit dintre toate „noile” cuvinte scrise s-au rostite în ultimii treisprezece ani. Numai când aude cineva de impozit, vede albastru şi acest lucru nu se datorează faptului că la noi sunt cele mai mari impozite, aş spune că dimpotrivă, dar impozitările la noi se fac cum nu le mai face nimeni. În primul rând, se ştie că se impozitează de regulă lucrurile de care are nevoie toată lumea, percept valabil şi la scumpiri, altfel nu ar ieşi banii necesari. Se scumpesc alimentele strict necesare: laptele, pâinea, carnea. Când este nevoie de sume mai mari la buget se scumpeşte energia sub formă de benzină, curent electric, căldură, apă caldă, şi altele. Deci dacă pe aceste articole aplici în plus o taxă cât de mică, la cerinţele celor 22 de milioane de suflete se adună…ehei! Se ştie că structurile statale sunt mari consumatori din banii bugetelor, dar şi că scumpind articolele şi materialele de bază, tai cu bună ştiinţă posibilităţilor acelor care nu sunt înstăriţi de-a demara o afacere, devenind o frână economică. Acesta este unul din marile inconveniente, celălalt este că scumpirile repetate şi de asemenea anvergură, duc persoanele cu venituri modest să nu mai fie capabile aşi onora măcar obligaţiile faţă de stat, transformând-ui în insolvabili, în paria. În acest caz statul nu mai poate aplica legile de el date şi astfel se trece la încălcarea lor neexistând posibilitatea de-a face nimic pentru recuperarea creanţelor. Din acest unghi ordinea în stat scade şi măsurile care se iau de regulă sunt populiste ducând la crase compromisuri. Aşa a fost cu asigurările locuinţelor „obligatorii de 30 $” , „impozitul pe scaunele din local” şi restaurante etc. Să vă mai spun că soacra este moartă de doi ani, în casa ei nu locuieşte nimeni, dar „trebuie plătit radioul şi televizorul”care de fapt nu-l avea şi nu l-a avut niciodată. Aceste practici nu se vor încheia aici. Principala problemă viabilă pentru ori cine: „Nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma”, nu este respectată mai de nimeni. Nu contează lipsa cunoştinţelor, puterea o dă banul. Privatizarea era terminată şi poate şi temeinic făcută dacă nu existau la fiecare obiectiv şi „implicaţii locale sau centrale”. S-a impus cu unele condiţii dictate care în marea lor majoritate au dus la falimentarea obiectivului nu la vinderea sau revitalizarea lui. Dacă ar fi fost consultaţi acei care erau competenţi la fiecare obiectiv de privatizat alta era situaţia. Acum le oferim gratis „acelor” care au nevoie de ele. Important este să le raliem din avuţia naţională în rest se descurcă fiecare. „Cumpărătorii” şi-au scos sumele înzecit vânzând numai ce era „în curte” materiale şi utilaje, doar n-au căzut în cap să facă producţie pentru români. Efectul nefast a unor asemenea privatizări a fost pierderea nu numai a bunurilor dar şi a zece milioane de locuri de muncă. Şi părăsirea ţării a peste două milioane de tineri români.
Ca să revin la titlu, cel mai „elegant impozit” pe ţară este cumpărarea din patru în patru ani, după câştigarea alegerilor, a maşinilor demnitarilor aleşi care este absolut sigur că nu se vor urca la volanul unei maşini care a fost condusă de unul din alt partid..
Cele în jur de zece mi de maşini care include algoritmul puterii, nu sunt „Dacii” ca să salte puţin producţia autohtonă, ci numai mărci străine şi nici o maşină cu motor sub 2 l cilindreea. În loc să se reducă pomenile de la stat, iată că a devenit un obicei de-a creşte. Mă întrebam zilele trecute la ce le trebuie celor ce la CAS maşini, deoarece ei sunt doar custozii cotizaţiilor noastre. Cu toate acestea, îi întâlneşti unde nici nu te aştepţi în maşina nou cumpărată din ce amarul iau de pe noi. Din câte se vede bani există dar se folosesc aşa cum observaţi la bunul plac a acelora care pot dispune de ei.

(marţi, 20 mai şi miercuri 21 mai 2003)

Pentru omul sănătos, când îi apare imaginea Spitalului pe retină şi constată că de fapt nu-i fotografie ci realitate, toate lucrurile primesc parcă o culoare plumburie. Spitalul, carul cu speranţe al oamenilor care-şi pierd capacităţile şi funcţiile propriului organism, oameni care odată cu pierderea unui segment al propriei sănătăţi, devin sceptici, apatici, deznădăjduiţi. El bolnavul, şi-a primit sănătatea de la Bunul Dumnezeu care-i deasupra lucrurilor, cine crede că un oarecare muritor, chiar dacă are pregătirea de medic, poate atenua sau înlocui ceia ce Cel Veşnic ţi-a răpit? Aceste înnourate gânduri te apropie de spital cu mare neîncredere, mai ales că în acest an mirosurile emanate de această întreprindere care-i spitalul te duc cu gândul la moarte decât la recăpătarea sănătăţii, mirosuri pe care mi-este greu să vi le descriu. Am făcut şi eu într-o zi, „pauza” necesară la un cabinet, după ce probabil au trecut în faţă „obligaţiile” fără număr şi fireşte fără ruşine. Îmi stătea în gând să-i spun doctoriţei senzaţia ce o ai când ai cel mai mic număr şi la ora 11 încă mai eşti la uşa dânsei. M-am gândit că aşi provoca o discuţie inutilă şi care să cauzeze neplăceri pentru acei care n-au avut onoarea să fie primiţi încă la consultaţie. Cuibărindu-mi nervii în mine, pe banchetele care sunt cum sunt, arată cum arată dar mai şi sună cum nimeni n-ar dori să audă, mi-am adus aminte de un alt cadru medical, pentru mine este, dacă doriţi, OGLINDA medicilor, sau ceia ce noi în credinţa noastră considerăm că este întradevăr un medic. Medicul respectiv, în momentele de spaimă şi deznădejde, a reuşit nu numai să-mi vindece băiatul, dar mi-a redat mie credinţa în actul medical şi prin aceasta şi o mare linişte sufletească, convins fiind că Prestaţia lui, a Domnului Doctor Man este actul medical pertinent şi salvator în acea situaţie Era într-o iarnă cu mai mulţi ani în urmă şi copilul meu , de numai doi ani a tras de pe flacăra aragazului un vas mic cu apă care fierbea. După această nefericită întâmplare, am luat copilul în braţe şi am alergat la urgenţa spitalului.
De aici am fost trimis la doctorul Man. Eram epuizat de spaimă, oboseală şi mă înnebunea faptul că pielea de pe gâtul copilului se defolia strat după strat şi mă gândeam cu groază că imediat o să-i rămână o gaură în gât, moment în care multe nu se vor mai putea face. Erau pe holul cabinetului doctorului Man peste treizeci de copii. Ca şi al meu şi ceilalţi urlau „ca din gură de şarpe”. Apoi mirosurile erau pe drept insuportabile. Erau copii cărora le-a putrezit pansamentul în ureche după operaţie din prea marea „grijă” avută de „părinţi”. Tot felul de scursuri, de fracturi, de infecţii, opăreli capuri sparte şi atotprezentele insistentele mirosuri pestilenţiale şi iar urletele copiilor.
A apărut un tip, lumea de acolo-i ziceau doctorul Man, care după o examinare exterioară a tuturor copiilor prezenţi, făcea aceasta după terminarea fiecărei consultaţii să vadă dacă n-a apărut un alt copil mai grav afectat la sănătate, pe care-l lua imediat în cabinet. Plânsetele copiilor uneori şi de dincolo de uşa cabinetului creşteau în intensitate, făcând aproape imposibilă desfăşurarea actului medical şi cu toate acestea dânsul îşi derula actul medical sub acel val de ţipete, urlete cauzate de dureri sau spaime. Mă uitam cu o curiozitate bolnavă la omul acesta, la doctorul care-şi făcea datoria, mai bine zis apostolatul, în asemenea condiţii de stresare psihică şi fonică. de neimaginat .pentru unul care n-a trecut pe acolo.
Admiraţia mea pentru dânsul a început nu numai în urma rezultatelor deosebite ale muncii sale, ci şi datorită faptului că în ceea ce atmosferă infernală, în care totuşi trebuia să execute actul medical, dânsul reuşea să capteze atenţia copiilor, săi capaciteze şi să le câştige încrederea cu care el rezolva multe probleme în meseria sa pe care o făcea cu atâta dragoste. Persoana dar şi personalitatea lui în ochii mei creşte algoritmic.
M-a fascinat modul şi calitatea actului medical făcut de dânsul în condiţiile mai sus expuse. În timpul cât îşi desfăşura munca, completa aceasta cu educaţia făcută părinţilor copiilor bolnavi dându-le uneori lecţii de conduită. Pentru a face aşa ceva este nevoie mai mult decât de calificare, este nevoie de dragoste infinită pe care s-o dispersezi în micii pacienţi, este nevoie de-un devotament inimaginabil.
Credinţa care domnia sa o avea în actul medical ne-o inspira şi nouă, reuşind să avem încredere deplină în el şi în ceia ce el ştie să facă. Mi-au revenit aceste secvenţe în minte când, trecând pe lângă un bărbat ce ţinea de mână un copilaş, acesta l-a salutat respectuos pa Doctorul Man, după care s-a ascuns după piciorul tatălui său. Doctorul l-a întrebat:
– Ce necaz aţi avut cu puştiul? Ce a trebuit să-i fac? N-am auzit răspunsul, dar ştiu că sunt copii pe care nici la frizer nu poţi să-i duci, d’apoi la un doctor care mai dă şi injecţii
Să ne trăieşti Domnule Doctor Man, omul care ştie a alina durerea şi a aduce fericirea, încrederea şi zâmbetele miilor de copii, redându-i sănătoşi familiilor şi vieţii!!!