(marţi, 28 ianuarie 2003)

Unele întâmplări, fapte, amintiri ne rămân parcă mai pregnant în memorie. Se întâmplă acest lucru deoarece pot fi mai şocante sau poate mai pline de neînţeles pentru perceperea noastră la acea vreme. Într-o seară târzie de toamnă în care ploile parcă au uitat să se oprească, uliţele satului erau pline de noroi. Terminasem cina şi ne pregăteam să ne culcăm, când intră în casă un om care şi închide uşa cu putere pe dinăuntru, apoi se răzimă de ea, de cumva ar fi dorit să intre să nu poată face acest lucru. Toţi ai casei, speriaţi de manevrele acelui om, stăteau jur împrejurul camerei pe lângă pereţi. Tipul era un vecin care locuia cu cinci-şase case mai încolo de casa noastră. Era înnoroit din cap până în picioare şi era îmbrăcat la costum. Ziua care s-a încheiat a fost duminică. Liniştea care s-a lăsat în casă l-a făcut pe vecin să neglijeze uşa şi să încerce aşi explica felul în care arată, dar mai ales modul cum se comportă.
-„Sara bună, vai iertaţi-mă de ce-am făcut. Am fost la film şi după ce s-a terminat filmul, am ajuns în dreptul casei lui Nene. Nu ştiu ce l-a apucat, că a început să arunce cu noroi în mine şi uitaţi-vă în ce hal am ajuns. Am aruncat şi eu, dar nu mă mai scăpam de el şi am intrat la voi să nu ştie unde stau ca să se ţină după mine până acasă”. Noi copiii auzind despre cine era vorba am fugit afară să-l prindem. Nene era un omuleţ de vre-o 80-90 centimetri, cu picioarele ciudat îndoite din genunchi, ca şi cum l-ar fi lovit cineva puternic peste genunchi, curbându-i-le într-o singură parte. Această îndoitură a genunchilor îi mai scurtau din înălţime, iar la mers se descurca greu deoarece nu era mers propriu zis, era un târşit de picioare mişcările făcându-le rezemat de ceva. Era respingător la faţă, dar cânta frumos din vioară şi tinerii-l purtau în cotarcă pe la şezători şi petreceri de-ale lor. L-am dus şi noi şi probabil că aveam sentimentul că am putea aplana conflictul dintre el şi vecinul nostru. Anii trec, povestea am uitat-o, când într-o vară, mai abuzând şi eu poate de ultima vacanţă, trecând prin dreptul casei lui Nene, mă pregăteam să-i dau bineţe, când văd în pridvorul casei sale că erau mai multe femei care aşteptau. Nene era opincarul satului. Toate opincile care se rupeau pe acolo el le făcea. Problema era că dintre femeile care aşteptau rândul, erau şi femei care n-au purtat în viaţa lor opinci şi nu purtau nici acum. Erau aşa-zisele „cineva” în satul nostru. Mi-a părut ciudat ce am văzut şi i-am tulburat şi liniştea mamei punându-i asemenea întrebări, dar era ceva ce parcă era în contra firii.
Mama mi-a spus , că mama lui Nene era o femeia ciudată şi nu multă lume se putea lăuda că i-a călcat bătătura. Se mai povestea că Dumnezeu a pedepsit-o cu aceşti doi copii. Unul semăna cu „spaima lumii”, iar celălalt nu prea era întreg la minte. A avut totuşi şi mamă-sa o prietenă căreia i-a spus că mama lui Nene văzând ce copii are, raportaţi la ceilalţi copii din sat, că s-a apucat să tricoteze un sfetăr. Tricota puţin, dar în fiecare zi, între Crăciun şi Paşti, timp în care n-a vorbit cu nimeni. DE „Înviere” s-a dus la biserică. Ce a văzut ea atunci, ce legăminte a făcut şi cu cine, nimeni nu ştie, dar mai ales nimeni nu vroia să audă. Târziu s-a aflat că aschimodia de Nene era foarte preţuit ca „bărbat” de foarte multe femei. Era atât de căutat de unele, încât nu s-a putut căsătorii niciodată. Celălalt frate a lui Nene, debilul, nu mă credeţi s-a căsătorit c-o asistentă medicală frumoasă şi pricepută. SE pare că mamă-sa a ştiut ce şi cui să ceară pentru a le asigura succesul în viaţă a fiilor săi.

(joi, 16 ianuarie 2003)

Stă în obiceiurile pământului ca în prag de sărbătoare să trimitem gânduri curate nu numai prietenilor, rudeniilor şi iubiţilor, ci şi duşmanilor. Nu credem că avem atâţia duşmani, dar în ceia ce ne priveşte, acest lucru se referă la faptul că pe parcursul anului trecut am mai scris şi articole, poate nu chiar măgulitoare, mai ales la adresa celor care conduc destinele acestei ţări. Eram ferm hotărât să găsesc un lucru bun în a lor activitate pe care s-o laud şi eu. Eram, dar în momentul redactării articolului, poştaşul mi-a adus ziarul cu „proaspetele” scumpiri transmise mai pe şest de la guvern. Ce să mai lauzi în acest caz. Toate au fost anulate. Apoi a mai apărut şi clasificarea României pe ultimul loc din Europa. Ştiam cum stăm, de fapt ştiam că nu stăm pe roze şi, cum am putea sta mai bine dacă toate „guvernele care şi-au asumat până acum conducerea ţării”, au „făcut” doar pensionari şi nici un loc de muncă. Cred că în dicţionarul domniilor lor, cuvântul „producţie”, relansarea industriei, lipsesc.
Eu sunt convins că odată intraţi în UE ne va fi destul de greu. Sincer să fiu ar fi fost de dorit ca ţara să se „ridice” prin propriile puteri, fără pomenile altora, dar ne lipsesc conducătorii, că „mână calificată” este atâta că toate ţările europene, şi nu numai, se bucură de cunoştinţele şi hărnicia românilor. Cu toate acestea ne-am văzut în „coada Europei”. Ruşine mai mare nu cred că există. Ori unde mergem suntem buni, suntem harnici, dar ţara nu-i capabilă să iasă din coada neamurilor. În prima fază mi-a fost ruşine, ca apoi să constat că ruşinea nu-i a noastră, ci acelora care s-au erijat în conducători, dar habar n-au ce-i de făcut, ori poate alte preocupări îi sustrag de la nobila lor muncă. Aşi fi vrut să vă spun că se scumpesc doar cele anunţate în presă, dar, cum n-am intenţia să vă mint, vă voi spune că in afară de scumpirile anunţate la: gaz, curent, gigacalorie, adevăratul şoc al scumpirilor pentru români va veni de la corelarea adevărată a leului cu Euro şi mai ales cu dolarul care a fost menţinut artificial, de dragul americanilor, la cote ireale. Cu aceste adevărate „realizări” an întrat în noul an. Îmi pare rău să vă spun că toate majorările acestea sunt recuperate de la bugetari şi de la pensionari. Aşa să tot conduci!

(marţi, 31 decembrie 2002)

Mă întreb, nu de puţine ori şi eu, cum bănuiesc c-o fac şi alţii, adică îşi pun şi ei unele întrebări despre om, şi mai ales când acesta îşi schimbă comportamentul? Mai exact care-i mecanismul ce declanşează schimbările interioare la un individ, modificări care uneori sunt atât de profunde că au efect şi în psihicul individului? Cum de se schimbă şi de ce aceste schimbări în marea lor majoritate sunt „în rău” şi nu în bine?
Multe Institute Medico-legale, prin studii pertinente şi practică adecvată, prin colecţiile de relicve ale unor criminali, caută răspunsuri la aceste întrebări deoarece este cert că măsurile antropologice n-au dat răspunsuri dorite în acest domeniu. Ce duh ne domină fiinţa că din oameni obişnuiţi, unii calcă pe drumurile pierzaniei? Poate fi un indiciu oferit de Biblie care în cap. Facerea spune:” Şi a fost seară şi a fost dimineaţă; ziua întâi”. Să ne fi influenţat atât de mult faptul că Domnul a făcut şi numerotat zilele începând cu serile, cu noaptea? Toată gândirea noastră să fi fost influenţată de faptul că lumea-i numerotată cu sfârşitul zilei şi începutul de noapte ?
La slujbele făcute întru Slava Mântuitorului, vocile corurilor, ale tinerilor şi a adulţilor te poartă într-un teritoriu neegalat, al înălţimii spiritului, a unei stări transcedentale nedisimulate. Mărturisesc că auzind aceste voci îngereşti, mi-a fulgerat prin cap ideea :” Când şi unde se transformă aceste voci dumnezeieşti, în voci de „neveste” , de „soacre”, cu ale cuvinte când trec de la timbrul îngeresc la cel supărător, uneori nesuferit? Ar fi fost posibil ca aceste schimbări ireversibile să apară conform zicalei:”Hoţul ocazia-l face”. Este posibil ca aceste turnuri majore în viaţa individului să fie comutate la prima ocazie care se iveşte? Evident că nu.
Omul nu-i „o frunză în vânt” care să penduleze la prima adiere. Cu vremea trecând şi prin alte lăcaşuri de cult, am văzut în unele dintre ele, acele bucăţi de marmură prin care credincioşii aduc mulţumiri Domnului sau unui Sfânt şi care momentan erau stivuite sub formă de cuburi, probabil în vederea executării unor lucrări de zugrăvire în lăcaşul de cult respectiv.
Cum erau cam două grămezi de un metru cub, mi-a trecut prin cap că prin ele credincioşii au adus mai mult de şapte tone de mulţumiri Prea Sfântului. În Baia Mare sunt peste 15 biserici şi ori cine poate să vadă aceşti munţi de mulţumiri scrise pe plăcuţe de marmură adresate Domnului, care populează toate bisericile noastre.
Spuneam mai sus că nu-i posibil ca o singură întâmplare să modifice brutal comportamentul omului. Dacă omul are credinţă şi educaţie, o simplă întâmplare nu-i va modifica viaţa. Cu toate acestea mă gândesc ce i-a determinat pe actualii conducători să se întoarcă de la frumoasele promisiuni făcute înainte de alegeri, la actualele măsuri de austeritate nemaiîntâlnite niciodată pe aceste locuri. Să fi fost cauza mai înainte amintită că începutul numerotaţiei zilelor a început de fapt cu serile? Pentru atât, să se fi întors domniile lor, împotriva acelor care le-au oferit totul? Sau o fii un dram de răzbunare? Mai sigur se profilează un cinism fără de seamăn împotriva acelor care le-au putut oferii TOTUL şi acum nu mai sunt nimic.
Pentru ei nu mai au importanţă. După modul cum procedează. După asemenea lucruri „bune” cu care ne înghesuie zilnic, dar mai ales după asemenea „realizări”, mai mult ca sigur că ei nu vor fi „îngropaţi” sub mulţumiri trecute pe plăci de marmură. Răsplata este întotdeauna după prestaţie. După „atâtea dovezi de preţuire” se pare că domniile lor n-au nimic cu mulţumirile credincioşilor şi ale patrioţilor români. Ei „nu dau nimic” pe nimeni nici chiar pe cele veşnice. Le trebuie totul în astă viaţă şi în mare grabă.
Oare aceste mulţumiri pe bucăţelele de marmură sunt reazime numai pentru cei sărmani? N-ar fi exclus, deoarece persoanele despre care aducem vorbire, n-au avut nici atunci şi n-au nici acum nici un fel de credinţă, întrucât cunoscut este că nu se pierde credinţa, ea se întăreşte cu timpul. În rest se pare că numai alegerile anticipate mai interesează pe unii!