(luni 17 decembrie 2001)

Nouă celor care nu ne-au pus în orar religia, au încercat să ne insufle că orice credinţă este retrogradă, mistică şi neştiinţifică. Cu toate acestea au fost puţini români care nu şi-au botezat copiii, ori nu s-au cununat cu preot. Chiar şi acei care deţineau funcţii, se căsătoreau cu preot în locuri mai puţin frecventate de oficialităţi, chemând preotul acasă sau se cununau în clădirea s-au casa parohială. Cei care nu făceau acest lucru, erau poate, dintre acei care erau cu raportările acestora. Puţini eram acei care să fi văzut o biblie în acele vremuri.
Acum au sosit şi Bibliile, dar după cincizeci de ani de contestare a Domnului Dumnezeu, este anevoios să treci brusc la Preamărirea Lui, şi nu pentru că nu s-a dorit, dar te uitai ce efecte dau asemenea comportamente noi ale tale în ochii colegilor, a cunoştinţelor tale. Am fost cutremurat când, pentru prima oră, Ion Alexandru la un miting, a scos crucea şi Biblia şi a cerut să credem în ele. Şocul a fost mare şi nu a fost doar o simplă luare în derâdere sau să fie considerat un gest controversat, dar nu puţini în atari situaţie l-au catalogat nebun. Şi ăla era Ion Alexandru
Poate pentru că am mai citit Biblia, poate necazurile sau poate doar că nimeni nu ne mai ascultă, omul simplu „bucurându-se” de o lipsă de consideraţie patru ani, lui arătându-i-se preţuirea doar când votează, oamenii au început să se roage la cine ştiu că-i ascultă, la Bunul Dumnezeu, care aşa cum îl ştiam şi din copilărie, ne ascultă, ne ajută şi tot el ne şi mântuieşte. Biblia şi învăţăturile Sale au început să fie din ce în ce mai cunoscute şi totodată preţuite. Se pare că asistăm la o a doua naştere, numai că de această dată nu ca păgâni ci ca adevăraţi creştini. A existat şi un Toma Necredinciosul, rău este că n-a fost singurul. Nici Moise n-a crezut în totalitate Cuvântul Domnului şi, încă mulţi alţii.
Este mai simplu să ceri Domnului un semn, care El trebuie să-l facă, nu ca tu „să crezi şi să nu cercetezi”. Dar Domnul ca unor copii răsfăţaţi, ne împlineşte şi aceste dorinţe sau semne, pentru a ne aprofunda mai mult credinţa, a trăi în litera Bibliei, dar mai cu seamă a nu face rău, dacă nu eşti capabil să faci bine şi să încerci să-ţi iubeşti aproapele.
Însăşi istoria Potopului era una de ne speria copilăria, dar nimeni n-a crezut că pământul a fost în totalitate acoperit de ape, şi că tot ce-i viu pe acest pământ îi datorăm lui Noe, care a avut grijă să le adăpostească pe corabie. Pentru acei care cunosc cât de imens este regnul animal, îi este aproape imposibil să creadă că toate veţuitoarele lui au fost pensionarii corăbiei cu dimensiunile precizate în Biblie. Prin anii ’70 este rândul ştiinţei să confirme Istoriile biblice. Varianta ştiinţifică era că : în urmă cu 6000 de ani ÎH, luna avea o coadă din gheaţă. Un asteroid lovind-o a provocat potopul, ocazie cu care şi luna şi-a modificat orbita. Este şi asta o explicaţie veridică dar este departe de credinţă.
După ce-l de-al doilea război mondial, diferiţi piloţi americani şi englezi, survolând deasupra muntelui Ararat au observat un corp lung de mari dimensiuni prins în gheaţă, care se observa că nu-i inclus în planul natural al muntelui. Fotografiile făcute de personalul avioanelor, mai târziu din sateliţi şi elicoptere duceau la o unică concluzie. Problema care era că: cine va rosti acele cuvinte va trebui să aibă dovezi de necontestat. Beneficiind turcii de câteva veri mai calde, gheaţa topindu-se în parte, au scos la iveală corpul Corăbiei lui Noe. Savanţii au certificat originea lemnului şi vechimea lui. Arca lui Noe este reală şi-i pe Muntele Ararat. Canalul de televiziune Discovery a prezentat un material cu probe despre această minunată descoperire. Deci Potopul nu-i o poveste ci-i un fapt real.
Alături de celelalte dovezi zdrobitoare, Dumnezeu ne-a mai oferit încă un semn palpabil, ocazie care pentru noi păcătoşii înseamnă că a sosit timpul credinţei reale. Să ne facem o privite intrinsecă a credinţei noastre şi să devenim acei care trebuia să fim totdeauna: credincioşi în Dumnezeu, în Cuvântul Lui. Timpurile şi semnele acestea ne spun: Plecaţi urechea la Glasul Domnului!

(vineri 14 decembrie 2001)

Cetatea Băii Mari a avut nucleul cuprins între: Piaţa Izvoare la Sud, străzile sub formă de arce din apropierea catedralei de pe str. Vasile Lucaciu la Est, Săsarul, râul Săsar la Nord, iar la Vest str. Şteampului care se uneşte „peste” Gh. Şincai cu str. Andrei Mureşan. Sute de ani nu s-a întreprins nimic dincolo de acest perimetru. Interesele comunităţii limitându-se aici. „Buricul târgului” era Centrul Vechi, unde sunt amenajate câteva bănci de odihnă, şi care era oborul sau târgul. Pe locul pe care domnii Marchiş şi Olos au amplasat o căruţă, era fântâna din care se adăpau animalele. Maierii băimărenilor erau minerii masaţi pe Văile Usturoiului, Roşie şi Dealul Crucii. Recesiunea din ’29-’33 a îmbogăţit oraşul cu încă o colonie, azi Griviţa, pe atunci era partea de oraş pe care s-au strămutat minerii rodneni care nu mai aveau unde lucra, după ce minele lor s-au închis.
Anul ’39 coincide cu deschiderea Minei Sãsar şi a singurei cianuraţii din ţară. În jurul acestor obiective Societatea Mineră Petroşani, patronul minei, a construit începând cu anii ’35 zece locuinţe de serviciu, nucleul viitoarei Colonie Săsar. În partea de Est, după podul de peste Săsar, actualul sediu URBIS, se construieşte un cartier al muncitorilor sărmani, cu case făcute din scândură, între care se umple cu rumeguş, case care datorită culorii vopselei cu care au fost vopsite scândurile, pereţii, primesc denumirea de . „casele de ciocolată”( sau csokoladehaz). Între aceste cartiere de multe ori nu erau nici drumuri de acces. Mai erau câteva case în jurul Phonix – ului, puţine pe str. Fabricii care ajungeau în str. Eliberării. Pe atunci nimeni nu s-a gândit să unifice aceste colonii. Primul Cartier construit din nou a fost Lenin. După construirea lui şi a lanţului de construcţii care vor forma Sfatul Popular al Regiunii Maramureş se trece şi la construirea străzii care va lega Baia Mare de Cluj. (până atunci se mergea spre Cluj prin Şomcuta) Gara s-a terminat în anul 1907 şi era amplasată pe actualul teritoriu al magazinului Maramureşul. Prin acea gară a venit şi Generalul Bertholet după încheerea primului Război Mondial ca să stabilească graniţa de Vest a României Mari. De lângă Podul Viilor în jos era moara, în spatele ei, prin dosul Băii comunale şi mai jos era Colonia Pictorilor cu Şcoala de Pictură. În spatele Şcolii de Pictură era abatorul oraşului. Rememorarea acestor date şi imagini, completate cu albia râului Săsar care avea lăţimi de la 6-60 de metri, fiind plină de meandre şi gropi care erau adevărate depozite de gunoaie şi mate aruncate de cei de la Phonix . Strada Iuliu Maniu (ciocanului) era cu circa 2metri mai înaltă decât astăzi pe ea circulând vagonetele cu steril de la Mina Valea Roşie, a cărei halde se afla în perimetrul actual al „Buclei” şi a Podului „Unirii”. Toate acele zemuiri roşii ce se scurgeau din minele oraşului purtate de râul Săsar, dădeau oraşului un aspect marţian. Aveai impresia în acele timpuri că oraşul nostru era paria oraşelor ţării. Peisajul arid, găunos, roşiatic, scobit de apele Săsarului, mirosurile emanate de scurgerile din mine completate cu cele scurse din abator, afectau psihic pe ori cine. Aveam un oraş în care oamenii veneau să câştige bani şi cu ei dobândiţi fugeau fiecare de unde au venit, că prea erau scârbiţi de acest „oraş”.
Pe atunci incredibilul era similar cu sintagma: „Când voi face baie în „apa” Săsarului”. De câtva timp, un bun prieten, un om de-o onestitate integră, mi-a povestit că în vara şi toamna anului trecut, la ieşirea râului Săsar din Baia Mare, a pescuit scobari. Pe primi i-a aruncat. Era incredibil, apoi a gustat din ceilalţi, apoi spre veridicitate mi-a adus şi mie. Un vis de neatins în lunga viaţă a oraşului este pe cale să se înfăptuiască. Un pic de bine.

(1 decembrie 2001)

Ne-a oferit bunul Dumnezeu, oamenilor din această parte de ţară, în fiecare iarnă, 66 de zile înnourate, fără soare, şi vreo 137-182 în restul anului. Dacă le aduni constaţi că pentru ardeleni nici Soarele nu ne zâmbeşte prea mult într-un an. Dar nu numai Soarele, nici vremurile nu sunt prea binevoitoare pentru oamenii din Ţara Ardealului, cum aşa de frumos numeşte acest ţinut Nicolae Bălcescu. Poate că aceste zile înnorate în aşa o mare perioadă de timp, ori poate alte motive, să ne facă mai meditativi, după unii conservatori, după alţii înceţi în gândire. Dacă acestea sunt drepte sau nu, vor hotărî alţii, dar cum pot ei explica acestea dacă, un singur judeţ din Ardeal „a dat” 14 academicieni şi nu vorbim nici de Cluj şi nici de Timiş, judeţe care au oameni de cultură şi ştiinţă cunoscuţi în lumea largă. Suntem tentaţi să credem că nicăieri în această ţară nu se gândeşte mai mult ca aici şi este logic acest lucru deoarece populaţia care trăieşte în acest areal , doreşte mult să trăiască în linişte şi pace. Dar după cum vedeţi şi domniile voastre, acesta-i lucrul cel mai greu de realizat în astă lume şi cu toate acestea se pare că nu se străduiesc degeaba. Oameni răi vor fi totdeauna şi RĂUL este uşor de făcut de către ori cine şi de ori ce nemernic, dar a face bine nu-i la îndemâna oricui.
Se pare că în timp se reiau răutăţile şi lucrurile care au pricinuit dureri şi fel de fel de forme de umilire de la unii care peste noapte s-au „trezit” lideri şi care dacă acum deţin o temporală funcţie politică, se erijează în dumnezei, uitând că mâine nu vor mai fi nimic, dar răul făcut de ei va rămâne.
Vorbind despre multcontroversatul „certificat de maghiar”, problema-i veche, reactualizarea-i nouă. Nu doresc să fiu sarcastic ori poate să-i fac geloşi pe alţii, dar pe vremuri exista o asemenea „ţidulă”, dar…pentru români. S-a întâmplat după ce Armata Română se retrăgea cu lacrimi în ochi din Ţinutul Ardealului, retragere impusă de Diktatul de la Viena. „Noua” ordine pretindea ori să ai certificat de român, ori te încorporau în armata hortistă. Certificatul nu era de loc o bagatelă, costa 3000 de pengo atunci, sumă care echivala cu preţul unei perechi de boi sau a două văcuţe. Zestrea mamei s-a dus pe „certificat”. După fericirea obţinerii acelui document, chiar şi la acel preţ, a urmat drama. Trebuia continuu să fie asupra posesorului, altfel „te luau” şi te trimetea pe front. Într-un exces de zel, mama spălând pantalonii tatălui meu, din „certificat” a rămas un boţ de hârtie scămoşat pe care greu se mai distingea ceva. Oameni buni, indiferent cine sunteţi, folosiţi-vă de putere spre a face bine, nu a umili pe acei care speră în voi!