(septembrie 2001)

Ori ce întâlnire cu scriitorii „trecuţi” în Istoria literaturii române devine fascinantă. Şi dacă acest lucru se întâmplă la 9-10 ani de la război, emoţiile sunt şi mai mari. În întâlnirile cu M. Banuş, cu Eugen Jebeleanu şi Nicolae Jianu am explicat o parte din stările „acestea”, prin impactul produs de asemenea somităţi într-un sătuc de munte, unde viaţa nu era aşa de animată şi nici atât de pusă la punct cu vieţile mai marilor zilei. În acea perioadă, noutăţile nu erau numai oamenii, fie ei şi de calibru, ci şi cum arătau ei în raport cu noi care eram „îmbrăcaţi pe cartele” cu acel material albastru ultramarin cu dungi albe. Vă puteţi imagina cum ne uitam la Eugen Jebeleanu, care era îmbrăcat cu un sacou (denumirea aceasta pe atunci n-o ştia nimeni din sat) gri cu picăţele bej. Maria Banuş avea o tunsoare scurtă, de fetişcană, purta un costum cu taior de culoare verde carmin, care era şi mulat pe trup. O şi vedeam în faţa „ mesei verzi” impunându-le americanilor „obligaţiile” de pace.(În acea perioadă exista o luptă internaţională pentru „strângerea” semnăturilor pentru pace. Pictorul Camil Ressu chiar aşa şi-a întitulat o pânză. Exista certitudinea că pacea se putea câştiga – paşnic – exprimându-ţi voinţa prin acele semnături). În acele timpuri unul dintre scriitorii foarte cunoscuţi era Dan Deşliu, poet care s-a apropiat cu versurile sale de muncitori şi de luptătorii din rândurile lor: „Lazăr de la Rusca”, „Minerii din Maramureş”, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, iar după ce a vizitat Rodna şi Valea Vinului a scris „Drumul spre cer”, un poem închinat ultimei femei miner care a murit într-un accident în mină. Spre deosebire de ceilalţi scriitori care ne-au vizitat satul, Deşliu era mai volubil şi-l puteai întâlni ori unde în sat, la bibliotecă, la piaţă. Era un tip curios şi ataşat de oameni. Într-o duminică a participat şi el la „porunci” (din geamul Primăriei se informa populaţia despre mersul ţării, legi apărute, fruntaşii şi codaşii şi alte lucruri de utilitate pentru săteni), ocazie cu care a făcut o oarecare trecere în revistă a politicii externe din acele timpuri şi aş putea spune că a fost ascultat cu gurile căscate. Nu se făcea ca un scriitor aşa de important şi popular să nu ne viziteze şcoala, aşa că s-a trecut la acţiune.
Deşliu era în acelaşi loc unde s-a aflat şi Jebeleanu, de unde ne-a povestit preţ de-o oră, lucruri din toate domeniile. Evident că era curios dacă noi îi cunoaştem opera. La Valea Vinului şi consătenii mei au avut cam aceleaşi probleme cu un motor fix (motor de submarin. Ca să vezi pe unde umblă), care „purta” uzina electrică, probleme ce le-au avut şi borşenii cu compresorul lor Reşiţa, despre care era vorba în „minerii din Maramureş” a lui Deşliu, condiţiile de lucru fiind asemănătoare în cele două cazuri. Noi nu l-am avut coleg pe Bulă, dar după ce discuţiile ardente s-au epuizat, s-a ridicat copilul unuia Colţa, care a participat la transportul motorului FIAT de la uzina electrică şi a pus ce-a mai la obiect întrebare de limbă română: „Tovarăşe scriitor, compresorul de la Borşa era mai mare ca Fiat-ul nostru?”

(septembrie 2001)

Prin anii ’50-’60, scriitorii care au aderat “la cauză” , mai ales cei consacraţi cum erau Jebeleanu, Călinescu, M. Banuş, Jianu, Preda şi mulţi alţii cunoscuţi şi trecuţi în “Istoria literaturii române”, s-au bucurat de-o adevărată recunoaştere din partea autorităţilor. Pe atunci, scriitorul Mihail Sadoveanu era vicepreşedintele Prezidiului Mării Adunări Naţionale şi de acolo a mai facilitat şi el câte ceva ştiindu-i patima bolnăvicioasă după vânat şi pescuit, atât ca sport cât şi ca preparate culinare. Beneş, în apropierea Ineului, în localitatea Valea Vinului, din lemn de molid s-a construit o „Casă de creaţie” pe două nivele. După anumite planificări, iarna şi vara veneau diferiţi oameni de cultură care se documentau, scriau sau pur şi simplu se delectau cu peisajele dumnezeieşti ale acelui capăt de lume. Iarna peisajul era feeric. Lupii şi urşii se abăteau până prin sat. Vara pe acolo urcau turmele de oi la stâne şi coborau târziu , prin septembrie. Peste deal, la vre-o zece km în satul Şanţ, a fost un areal de vânătoare al fostului rege Carol. Nu s-a amplasat acolo „Casa de creaţie” , din câte spunea cineva, deoarece partenerii de vânătoare aduşi de rege, nu de puţine ori au adus şi boli sătenilor, dar mai ales sătencelor. Au trecut mai bine de zece ani de luptă pentru eradicarea unor boli, despre care este ruşinos a le aminti, aici mai persistau, spre „graţia” celor care le-au răspândit şi pe aici. In schimb în Valea Vinului, la peste 600 de metri deasupra mării, nu se ştia de aşa ceva, aerul era curat, pădurile erau de conifere, văile cu ape curate şi pline de păstrăvi: Valea Mare, Valea Vinului, Valea Someşului, văi de vis cu borcuturi de la 20 de metri de casa omului şi până pe crestele munţilor, era întradevăr o atmosferă de refacere. Cine se urca pe Ineu şi nimerea o dimineaţă senină, putea vedea Clujul. Deci în acea perioadă au trecut prin acest colţ de rai foarte mulţi scriitori, oameni de cultură şi, după anii *60 , chiar şi actori. Pe aici au trecut Elena cu Toma Caragiu, Arşinel, Iuliu Moldovan, dar cine-i şti pe toţi şi cine n-are nevoie de-o gură de aer curat?
În ziua când ne-a vizitat şcoala Eugen Jebeleanu, dânsul era la sfârşitul sejurului şi fiind în ultima zi a venit pentru cumpărături la Rodna (Valea Vinului este un cătun cu 180 de case), profesorul de istorie al cărui tată-l cunoştea pe Eugen Jebeleanu a reuşit „să-l prindă” de dimineaţă. Acum cu toate că noi copii şi sătenii, ne-am obişnuit „cu oamenii mari, cu oamenii însemnaţi”, totuşi Eugen Jebeleanu era un bărbat înalt, spătos cu un cap uriaş, cu o faţă îngustă, prelungită, frizură neagră ”creastă”, păr ondulat. Atât el cât şi Maria Banuş erau neobişnuit de negrii la ten. Noi n-am văzut până la ei tenuri aşa de închise ca ale lor. Aici în munţi ţiganii noştri erau mai albi ca ei. Era perioada de „acut război rece”. S-a aşezat la căldura ce-o dădea soba noastră burduhănoasă din oţel şi ne-a povestit despre călătoriile sale, despre răutăţile din lume, despre ce a văzut el (îl obseda păpuşa văzută la Lidice) şi se uita la noi cu ochi ocrotitori, părinteşti. Nu ne-a dominat numai pe noi ,ţâncii, dar în cele peste două ore în acea sală se auzea numai vocea lui blajină şi totodată înflăcărată emanând putere şi siguranţă. Maria Banuş avea o faţă mică rotundă şi aşa cum am spus mai adineauri era foarte închisă la ten. În acea perioadă scrisese deja: „La masa verde”. În acea zi am avut o senzaţie ciudată. Până atunci ştiam ce necazuri avem noi, familia noastră, satul nostru, ţara noastră. După acea confesiune a lui Jebeleanu, parcă ne-a deschis fereastra de unde vedeam şi necazurile altora, ale lumii acesteia!

(8 septembrie 2001)

Profesorul de serviciu în fiecare pauză ne „dădăcea”. Altădată, şi alţi profesori tot asta făceau, dar astăzi, în mod excepţional trebuia „să arătăm bine”. Ne venea să râdem. La hainele noastre la care „s-au uitat măsurile”, ori poate cel măsurat „lipsea” de mult dintre noi şi noi între timp le-am mai adăugat câteva petice, vom arăta bine! Cum Doamne iartă-mă, să arăţi bine când eram atât de”frumoşi” că aproape toţi ne strigau : „Gămălie, măi gămălie” , deoarece aveam un trup slăbit şi capurile mari, disproporţionat de mari. Directorul era poate singurul om mai acătării la fizic, a terminat facultatea de sport şi practica fotbalul. Era tânăr, să fi avut 26 de ani şi a venit din Moldova. Era foarte simpatic dar puţin bâlbâit. Ori ce emoţie îl făcea un mut căruia gura-i făcea grimase. Soţia directorului în schimb era o adevărată Vitorie Lipan (se trăgea şi de pe acele meleaguri) şi, în afară de profesia ei de învăţătoare, mai avea şi un „colţ de biologie” şi nu de puţine ori asistentă medicală. Unul dintre colegi avea un furuncul oribil. L-a prins, l-a dus la sala profesorală şi, deasupra lăzii de lemne „i-a stors” furunculul ţinându-l între picioare. Cam aşa eram noi, şcoala noastră, când ni-s-a anunţat vizita primului scriitor de după război. Nu vă povestesc că nu erau hârtii pe jos nici în sat decum în curtea şcolii. Pe la ora 11 ne-au masat pe toţi în „sala mare”. De regulă şcolile, instituţiile şcolare, sunt renumite pentru animaţia, voioşia şi tinereţea, aveau un zumzet caracteristic. Noi eram „o şcoală” într-o sală de 8/6 şi se auzea cum directorul se plimba pe ştergătoarea de picioare. Probabil că şi el îşi repeta vorbele ce urma să le adreseze ilustrului scriitor Nicolae Jianu. Am făcut noi repetiţii la :” ce avem voie să întrebăm şi care v-a pune întrebarea aceia şi care cealaltă”. În sfârşit se aude afară ceva mişcare. Scriitorul era însoţit de activistul cultural, primar şi alţii. De fapt nimeni de aici n-a văzut încă un scriitor în carne şi oase şi se ţineau după el cam jumătate populaţia satului. Nicolae Jianu a urcat la noi, a salutat şi a primit un:”Bunăăă ziuua, tovarăşe scriitor!” , după care activistul cultural ne-a făcut o succintă prezentare a scriitorului Nicolae Jianu după care ne-a spus câteva vorbe scriitorul ca în final să ne întrebe dacă noi dorim să-l întrebăm ceva. Noi şi până acum numai la scriitor ne uitam să-l descoasem, să observăm ceva deosebit ce au numai scriitori. Se pare că n-am văzut. Era un bărbat potrivit ca înălţime, şaten poate mai negricios ca muntenii, apoi parcă nu se mai înţelegea nimic din ce discuţii se purtau acolo. Conversaţiile au devenit „telepatice”. Directorul nostru a intrat în criza de mimică surdă. Corpul profesoral era numai „ochi şi urechi” fără gură. Pregătisem un program de întâmpinare. Toată lumea-l „frigea” pe scriitor din priviri şi nimeni nu spunea nimic. Într-un târziu ne-a salutat şi a plecat. Noi am rămas încă o bună bucată de vreme fără comenzi, apoi ne-am retras din şcoală. Nicolae Jianu a stat mai multe luni la Casa de Creaţie din Valea Vinului. Ne-a mai vizitat şcoala şi ne-am cunoscut mai îndeaproape. În cartea scrisă în acea perioadă IZVORUL ROŞU se află destule întâmplări cu oamenii din sat şi a folosit multe din numele noastre: Levay, Bureacă, Piţula,Terşansky, Banias, Flămând etc.