(18 august 2001)

Secole de-a rândul, milenii chiar, ne-am lăudat şi eram mândrii de noi, de românismul nostru, de limba şi obiceiurile noastre, de costumul românesc din ce în ce mai scump, de horele noastre, de omenia noastră. Secole de-a rândul, milenii chiar, eram entuziasmaţi că semănam la port şi expresia feţei şi a mândriei pe care-o exprimă (laudă acelui care a făcut acest lucru) dacii pe Columnă, omagiul imperial adus lui Traian după cucerirea Daciei. Uni-i spun actul de naştere a românilor, cert este că oamenii sculptaţi acolo au şi astăzi aceleaşi feţe cu ale noastre, dovadă că acei oameni au fost şi sunt poporul băştinaş al acestor locuri. Până la al doilea război mondial, la toate adunările la toate ceremoniile, populaţia satelor şi diriguitorii lor care reprezentau poporul român, erau costumaţi în portul popular românesc. A venit războiul şi ca în ori ce parte a lumii şi aici s-au împuţinat bărbaţii şi acolo unde lipseau bărbaţii, femeile trebuiau să le i-a locul. Femeile noastre, mamele noastre, au fost adevărate păstrătoare de naţie. Ele erau dascălii şi transmiţătorii de tot ce înseamnă românesc, de cântece de cusături şi jocuri, obiceiuri şi educaţie. Dacă au trebuit să muncească pe post de bărbaţi, vederea le scădea la cusut de mărgele pe ii şi zgărdane, acul tremura şi oboseala le frângea oasele. Până prin 1982 când populaţia masculină cu cea feminină s-a echilibrat. Ar fi trebuit ca în acest domeniu să avem o mică revelaţie. N-a fost posibil. În ţara noastră tinde să dispară un cuvânt milenar, soţie. Sau altfel spus :”să o ţină”soţul să fie capabil să-şi întreţină nevasta şi copiii din ce câştigă el, bărbatul. Nici altădată şi nici acum nu se poate. În căutarea unui serviciu, femeia vine la oraş. Cam tot prin ‘82-’83 populaţia urbană se echilibrează cu cea rurală. Da, dar în afară de femei mai fug din sate şi ţărorăşenii, cum îi cataloga un distins ziarist, pe acele persoane cărora munca la sat li-se părea prea grea şi se transformai într-un fel de NILĂ( vezi Moromeţii lui M. Preda), oameni, care neplăcându-le munca de nici-un fel, nu le-a plăcut nici învăţătura, ei rămânând doar la ce era vulgar în satul lor. Ăştia s-au adunat cu « şmecherii » de oraş şi uite aşa horile au devenit un Disco vulgar, cu bâţieli ce ăntrec spasmele vacii nebune. Aici suntem. Se pare că ne cunoaştem fiecare potenţialul, dar pământul a fost dat cui nu i-a trebuit. Cojoace nu se mai fac fără piei de oaie, maramele fără fir de borangic şi altele ca acestea.Cu toate greutăţile prin care trece acum ţara, cineva ar trebui să ia cîte ceva din cele prezentate aici, şi să faciliteze meşteşugurile tradiţionale, asanarea folclorului şi poate chiar nişte bani care să permită punerea unei noi cărămizi la românism, la educaţie până nu reuşesc toşi copiii să-şi lovească părinţii cu picioarele (se pare că pentru astfel de sporturi s-au aflat bani) altfel vom deveni toţi Levişi.

(iunie 2001)

Aceste lucruri le-au observat şi acei care ne-au vizitat şi îl voi cita din nou pe negustorul din Tomaso, care după ce a vizitat Constantinopolul, ajungând în Moldova zicea: Femeile sunt foarte gospodine. Fac toată treaba casei, ele vorbesc liber şi prietenos cu bărbaţii de faţă cu toată lumea. Când aduc de băut ori de mâncare, gustă ele întâi. Când moare cuiva soţia, ca să se ştie că e văduv, merge câteva zile prin oraş cu capul gol”. Acestui respect al demnităţii feminine de către român are „răspuns” şi în comportamentul femeii, în afară de faptul „că-i ţine casa”, femeia îşi creşte copiii în respect şi dragoste faţă de tată, cu toate că nu-şi bate niciodată odrasla. Este suficient să se uite urât către copil în cazul în care acela a greşit. Corecţiile sunt apanajul exclusiv aplicate de mamă. Acesta este apanajul ei cum ne încredinţează şi Ion Creangă. Doamna casei în modul de adresare ”oficial” soţului îi spune”dumneata”, ceia ce este un lucru frumos, iar în educaţia care o face mama copilului rolul taţilor se apropie de legendă. Înainte de culcare nu uită niciodată ca în rugăciunile lor să dorească „să se întoarcă întreg şi sănătos” , că dorit după câte vedeţi era. Acest mod de educaţie în generozitate, respect, omenie şi demnitate nu putea să nu-şi aducă aportul în formarea poporului român, popor preţuit de toată lumea care l-a cunoscut şi care-i admiră înaltele calităţi morale, spirituale şi de aleasă ospitalitate.

(iunie 2001)

În acest ritm impus de vremuri, toată lumea îşi dă seama că reconstruirea caselor din lemn, atât de frecvent distruse, trebuia să devină „industrie”, la care se adaugă şi o muncă colectivă de cooperare. Cu toate că românului I s-au dat multe bătăi de cap, având de lucru cu atâtea feluri de oameni, a rămas un om milos, un om de omenie, nedându-se niciodată la cruzimi gratuite cu excepţia domnilor Lăpuşneanu, Ţepeş şi Ţepeluş, care prin metodele folosite au vrut să îngrozească pe turci şi pe trădători pentru ca şi ţara aceasta să aibă un prinos de linişte. Revenind la mila şi ospitalitatea românului, doresc să mai spun că poporul acesta nu s-a perfectat în închizători, garduri şi ziduri deoarece el avea o fire deschisă. Şi pentru a arăta cât este de primitor, uşa la tindă era deschisă şi vara şi iarna, el neavând ce ascunde de ochi altora, dar mai ales să se şi vadă că-i primitor, „că uşa-i deschisă oricui” vine cu gânduri bune şi-i solicită bunătatea. Când placa de acasă , pentru a nu-i intra orătăniile sau vre-o jivină în casă, închidea uşa dar nu cum înţelegem noi astăzi. O „trăgea”, o „apropia”şi punea mătura în uşă. Acest semn se respecta, nu aveai voie să te apropii de casa lui.
Omenia românului mai cuprinde şi alte aspecte. Respectul şi credinţa în femeie, în femeia iubită sau nevastă, mamei, fiicei, urmare firească faţă de „jumătatea” lui, care a asigurat continuitatea naţiei acestea pe aceste pământuri. Până la vârsta de 10-12 ani copii erau exclusiv în grija mamelor sau a femeilor, dacă stăteau împreună cu ”bătrânii”.Ele făceau educaţia viitorilor românaşi sau românce. De la ele învăţau limba, obiceiurile, dragostea de ţară, portul, religia, totul. Într-un cuvânt, de la ele învăţau de ce sunt români şi care-i rostul lor pe pământ. Găsim într-un bocet şi chiar într-o frază din cărţile bisericeşti că:”bărbatul ori cât este de rău nu este aşa de rău ca femeia”. Sintagmă care se referă la faptul că tânăra mlădiţă a acestui neam, primeşte educaţia civilă şi morală de la mamă, bunică, mătuşi. Dacă ele nu-şi fac datoria sau învaţă copilul ceva necuviincios, păcatul este al lor, al femeilor. Pe lângă îngrijirea copilului, nevestele nu de puţine ori trebuie să-şi „îmblânzească” proprii bărbaţi, să-i facă mai miloşi, mai blajini, mai înţelegători, deoarece erau şi vremuri din acelea că se culcau pe pace şi zorile le apucau în război. În acest caz bărbaţii aveau obligaţia exclusivă de apărare a gliei, iar femeile şi bătrânii trebuia să instruiască tânăra generaţie.