(iunie 2001)

În timp ce toată lumea, toate religiile din acea vreme propovăduiau „viaţa de apoi”, dacii nu găseau altceva mai bun decât să se bucure „trimiţând” un nou mesager la Zamolxe. Când toată lumea a trecut la catolicism, noi ne protejam religia ortodoxă, ca atunci când ortodoxia a devenit o modă să protejăm greco-catolicismul…Citind toate acestea unii ar crede că românii schimbă religiile după modă. Nu românii considerau că ceia ce au ei, ce le aparţine, este un „bun”. Bun material sau spiritual. Ai lua „bunul” însemna al provoca la luptă adevărată, convingerii şi puterii lui din acel timp. De menţionat că printre români, spre deosebire de „alţii”, nu s-au găsit nici fanatici religioşi. Şi nu s-au găsit pentru că religia cea mare a românului, religia gliei şi a îndatoririlor faţă de ea, îi permitea prea puţin timp pentru religiile celelalte sau, mai departe mergând,pentru destrăbălări. Dar atunci când românilor nu li s-a dat voie să-şi facă biserici mari şi biserici din piatră, ei au ştiut să-şi facă biserici cu înălţimi mai impozante ca a ori cărei catedrale. Aceste biserici din lemn sunt mai frecvent vizitate ca altele datorită îndrăznelii prin care au reuşit să se impună în rândul bisericilor.
Marea credinţă a românului era în oameni. Şi nu şi-a „fabricat” o fizionomie stas a omului, El a luat omul „aşa cum este”., cu bunătatea şi păcatele lui. Omenia aceasta era fără margini, lucru ce am ruga să se înţeleagă aşa cum e. Când vorbea feţei unui OM, ştia că se adresează feţei DOMNULUI.
Oamenii acestor locuri au devenit conştienţi din timpurile diferitelor faze istorice că fără UNIRE nu sunt nimic, nu pot exista. UNIREA a fost o altă mare religie a lor care îi solidariza. Când doreşti unirea „sămânţa de scârbă” şi ura nu se cultivă. Unirea i-a făcut pe români. Primele sate ce au luat fiinţă, prin roirea neamului, lucrau pământul în devălmăşie, tot timpul chiar şi astăzi în zonele de munte se mai practică acest obicei pentru a crea unitate familială şi a nu risipi bunurile familiei. Nu existau legi scrise., dar era legea pământului pe care toţi o respectau. Sentimentul de întrajutorare se impunea de la sine. „Eu îmi fac casă cu ajutorul vecinilor, vecinii când îşi vor face casă vor avea ajutorul meu”. Datorită deselor războaie care au avut loc pe glia ţării, lipsurile diferitelor obiecte, scule sau chiar animale, se estompau la oamenii care se puteau împrumuta unul de la altul fără pretenţii de cămătărie. Până nu demult în satele de munte „banul nu umbla”, nefiind nevoie de el între oameni. Necesitatea banilor apărea doar când apăreau îndatoririle fiscale cu toate că şi aici funcţionarii s-au obişnuit să preia animale sau produse în preţul impozitelor. Toate schimburile erau de întrajutorare ţi schimb în natură. Fără acest mod de trai nu se poate imagina perioada istorică a lui Ştefan cel Mare Şi Sfânt, în a cărui timp de domnie au fost 45 de războaie, momente după fie care trebuia de luat toate de la început, ştiind că poporanii îşi aprindeau singuri bunurile la „plecarea de acasă” . „Tot ce nu aţi distrus va fi folosit de duşman împotriva voastră”le spunea marele Domn.

(mai 2001)

Poporul nostru nu a fost niciodată răsfăţat de soartă. NU a avut niciodată un trai prea îmbelşugat. Dar lipsa pământului îl făcea să se simtă în plus, să nu mai aibă nici-o rădăcină, nici-un rost. Era un „purtat de vânt” şi acest lucru-i greu de suportat Nu a avut niciodată prea mult, a fost jecmănit de boier, de domn, de alţi asupritori, dar toate le-a îndurat până şi-a pierdut pământul….Acesta n-a putut să îndure. Fără pământ nu mai exista…El nu mai avea „patria lui” şi atunci se lupta s-o recâştige şi pentru el să fie om cu drepturi depline, să fie răzeş. Acestea erau trăsăturile de luptă şi viaţă. Încercări definitive pentru care uneori se optează o singură dată în viaţă. Dar nu numai aceste calităţi au uimit lumea, lucruri la îndemâna oricui care ar fi putut face şi alte naţii poate mai avute, şi totuşi nu le-au făcut. Este vorba de ospitalitatea, care acei ce au beneficiat de ea o denumesc „românească”, şi care se pare că nu mai are pereche în alte ţări. Pe la 1650 Alberti, negustor italian, venind de la Tomaso spune: „Iaşul este a Domnului şi are dreptul să te trimită în ori ce casă şi oamenii primesc pe străin foarte bucuroşi, fiind foarte ospitalieri”. Noi am putea parafraza: „Iaşul este a domnului dar casa e a omului” şi de la acesta a primit ospitalitatea. De unde un popor atât de hărţuit de toate neamurile pământului, de toate valurile istoriei a dobândit asemenea calităţi, ce nu pregetă să le recunoască ori cine? Ce i-a transformat pe aceşti oameni? În loc să apară ca nişte lupi hăituiţi fioroşi şi gata ori când de ceartă, să devină ce-i mai ospitalieri oameni. Pare un paradox acest lucru. Poporul nostru, iubitul nostru popor, a fost un popor credincios. Spre stupoarea multora, credinţa lui nu s-a limitat numai la religie. Dimpotrivă, am putea zice că era foarte credincios, dar marea lui credinţă era în oameni, în pământul care-l hrăneşte şi în familie. Fără să facem o expertiză ecleziastică constatăm că religia pe care el a adoptat-o poporul român era de natură protestatară, pentru acei care pe moment ne-au subjugat sub o formă sau alta.

Izvoarele calităţilor morale specifice poporului român I (19 mai 2001)

În inima Europei, la încrucişarea „drumurilor istoriei”, a luptelor şi a comerţului, trăieşte de 2100 de ani un popor care, prin calităţile sale morale şi spirituale, a încântat lumea, a încântat atât pe prieteni cât şi pe duşmani. Acesta-i poporul român, născut în furtunile ce au bântuit continentul din toate direcţiile. Şi reuşind nu numai să-şi salveze fiinţa naţională, ci şi să-şi impună personalitatea în faţa tuturor acelora care au cercat să i-o probeze. Nici un popor din lume nu a „beneficiat” de atâta neodihnă impusă de istorie poporului nostru, ce s-a născut în lupte, a trăit în lupte şi s-a jertfit în luptă dând tot ce poate da un muritor ca ofrandă ţării sale: viaţa. Şi toate acestea le-a făcut cu convingerea că numai aşa şi numai cu acest preţ pot trăi urmaşii săi, poate fiinţa, naţia română. Nu numai în vremea dacilor s-a observat la ei dispreţul în faţa morţii. Această trăsătură a rămas până în zilele noastre, că atunci când patria o cere să-ţi pui viaţa la poalele libertăţii neamului, să-ţi oferi cu bună ştiinţă şi credinţă viaţa, cu regretul că n-o poţi face de mai multe ori, aşa cum zice Alecsandri: „Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă”.
De-a lungul veacurilor „am făcut cunoştinţă” cu toate neamurile. Toţi ne-au fost duşmani şi toţi au avut cuvinte de laudă pentru ostaşul român. Marile imperii nu de puţine ori au găsit aici „buturuga mică” şi aceştia nu au fost nici puţini şi nici obscuri.
Începând cu Darius, Lisimac, Domichete, o pleiadă de împăraţi romani, până la Traian, aproape toate hoardele popoarelor cotropitoare, tătarii, Baiazid, Suliman…Napoleon, care de două batalioane de ardeleni a fost stopat două zile…şi mulţi alţii, pe care nu i-au încăput propriile ţări, au ajuns să respecte dârzenia şi vitejia românilor, de câte ori i-au cercat. Pentru poporul român, pierderea pământului în care şi-a coborât strămoşii la odihnă, îi hrăneşte familia şi-i permite odihna , este totul. Pentru el nu poate exista o concepţie în care să nu fie inclus pământul ţării. Bogăţiile sunt relative şi, aşa cum nu odată s-a întâmplat în vremi de restrişte, fiecare cu propria mână şi-a aprins casa şi agoniseala…Dacă pământul e Sfânt, pe el se va clădi o nouă casă, în care va vieţui din nou. Pământul va rodi iarăşi după sămânţa pusă.