(mai 2000)

Căldura acestei primăveri a accelerat şi vermiala acelor care ni se doresc „aleşii noştri”. Emisiuni nenumărate la toate posturile de radio şi TV locale, cât şi cele centrale. Toţi se străduiesc să ni-i prezinte pe viitorii primari, consilieri locali şi judeţeni. Este un lucru bun, foarte bun, Îţi poţi imagina câtă pregătire şi muncă depun moderatorii acestor emisiuni să placă, să fie atractive, să trezească interesul şi în final să ne fie şi utile.
În puţinele ore de când „s-au lansat” aceste emisiuni, deja aproape fiecare candidat a avut câte-o emisiune radio sau TV, în care s-a străduit să ne impresioneze, să-l remarcăm, să ne „ungă la suflet”. Cu toate promisiunile „solemne” că nu vor face „atacuri la persoană” , de regulă acesta-i punctul forte:”Eu voi face mai mult şi mai bine ca actualii sau foştii”. Alegerile fiind ”locale” , omul de rând crede că ar fi trebuit ca aceşti „solicitatori de voturi” să de-a măcar impresia că îşi cunosc cât de cât oraşul. Din spusele dânşilor reiese de fapt că nu ne vor fura (motivează acest lucru prin faptul că :”are de toate”).Alţii au împărţit deja cadouri în valoare de câteva case (o singură persoană) deci şi ei au bani. Îţi pui întrebarea : „De ce şi-or fi dorit cu atâta ardoare funcţia dacă au ce le trebuie?”, că doar nu pentru noi „se aleg”.
Poate n-ar fi fost rău să ne spună ce intenţionează să facă cu cei doi copii ai familiei Burian, care merg alternativ la şcoală, deoarece au numai o singură pereche de tenişi. Poate ar fi fost lăudabil să aibă o listă cu oamenii care „mor de sete lângă râu, că n-au după ce bea apă”, dar dacă nu ştiu câţi votanţi sunt în oraş, de unde să-i ştie pe ceilalţi. Ne-am fi dorit din partea lor, ca măcar o basculă de piatră ce bate drumul”Berăriei” să fie aruncată lângă piciorul „podului Decebal” că altfel iar ne vom vedea atârnaţi pe „plută”. O întrebare mai grea:”Cum ar putea să-şi facă casă un om din propriu lui salariu?”. Nu ne supără dacă acest răspuns vine chiar de la un director care lucrează în construcţii. Dacă n-are acest răspuns, noi o să îl oferim să-l consulte la redacţia ziarului şi pentru acest lucru eu nu cer să fiu nici primar şi nici consilier. Doresc doar să ajut pe acei care au nevoie.
„Am scăpat păsărica din gură”. Dacă acestea ar fi unicele criterii de alegere, adică servirea obştii, a comunităţii, viitorul ales având numai asemenea preocupări, suntem siguri că v-a avea cu ce-şi umple timpul iar la viitoarele alegeri n-o să fie obligat să zică:”Că n-o să ne fure”! (nouă cel puţin nici nu ne-a tunat prin cap aşa ceva), dar ei…

(8 aprilie 2000)

Am străbătut „frumoasele” zile ale redobândirii „părţilor sociale”. Aveam bani mulţi, care se devalorizau văzând cu ochii. Am mai petrecut şi alte zile „frumoase” care accentuau haosul din fosta societate „bine diriguită”. Am început să cunoaştem, dar mai ales să simţim, efectele şomajului, urmate de acea cădere psihică cu armatele ei de sinucigaşi, după care a venit acea nesiguranţă, când nimeni nu are încredere în nimeni. Acum suntem „aici” . Din 16 milioane „populaţie ocupată în câmpul muncii” am rămas 5,3 milioane. Sunt unii în aceste momente care-şi pun întrebarea:” de ce n-or fi bani la buget?” Tot ‘mnealor au crescut taxele (pe maşini, pe clădiri, taxe comunale etc.), exact atât cam cât este salariul minim pe economie (başca pensiile) şi acum sunt foarte supăraţi că „unii” , care între timp au devenit „majoritatea”, nu-şi plătesc obligaţiile. Păcat că dânşii atâta matematică nu ştiu să facă o scădere, o simplă scădere, şi atunci ar sesiza deficitul de bani sau de minte. Ce dânşii au „realizat” am văzut. Cu toate acestea, toţi ştim că nimic nu se poate face fără ordine. Latura dureroasă-i că fiecare aşteaptă ca „celălalt” s-o facă.
În anul 1953, un copil de zece ani făcea ordine în parcul din Bistriţa. Trecând pe lângă parc nota numerele de biciclete (da pe atunci bicicletele aveau numere), a acelor comozi care nu-şi duceau bicicletele pe lângă ei pe aleile parcului. Lista cu numerele de biciclete o lăsa la ofiţerul de serviciu al miliţiei şi persoanele „în cauză” a doua zi se înghesuiau la ghişeu să-şi plătească amenda care cu timpul sporea.
Acum suntem mai „elaboraţi”. „Unul” vede o maşină parcată aiurea. „Dă” un celular la un anumit sevice. Apare o maşină cu doi meseriaşi care-i blochează roata şi se felicită firesc cât au fost ei de grozavi. Este eficienţă nu? Sunt în Baia Mare în jur de o sută de atelaje cu câte un căruia îi numeri coastele. Aceste atelaje, în existenţa lor, n-au cărat nimic util ci numai lucruri furate ! În atelaje sunt 3-5 indivizi care se aruncă în haită pe ce şi-au propus să subtilizeze şi dispar. Se cunoaşte numărul acelor atelaje? Poate cineva explica cum persoane fără case, fără pământ în oraş, fără păşune, poate întreţine un cal şi propria-i familie? Cunoaşte cineva cine-i constructorul acestor atelaje?
Toată lumea se plânge cât de rele sunt drumurile. Frumos ar fi ca „aceiaşi lume” să se fi plâns şi cât de rele au ajuns trotuarele pe care tot dânşii „au tras” ale lor maşini, cunoscând că trotuarele n-au structuri de rezistenţă, iar maşinile nu de puţine ori sunt de tonaj greu. Lăsaţi domnilor trotuarele pietonilor !
Poate ar mai trebui spus şi acelor care momentan sunt foarte preocupaţi de alegeri, de folosirea banului public, ca domniile lor să „prindă un scaun”, că o populaţie disponibilizată de câteva milioane de oameni este periculos să nu aibă nici-o preocupare în producţia de bunuri. Unii au încercat ceva şi au reuşit primul faliment.
Am putea începe de aici nu?!

(18 martie 2000)

Ce se vede acum în oraşe nu-i un imbold prea mare pentru un copil, pentru un tânăr, aşa că n-am fost tare uimit când ţică al meu într-o zi mi-a răsuflat.
– Tată de ce nu suntem noi ţărani?
– De ce vrei tu să fim ţărani?
– Tată, am avea şi noi un câine, nu ne-ar bate la cap „vecinul” de sus, am ţine animale. Dar numai aerul curat fără plumb nu ţi-e suficient.
– Ba. Suficiente-s toate. De fapt şi una singură ca să poţi iubi pământul care te hrăneşte. Dar vreau să-ţi spun că noi an fost ţărani. Nu tu, părinţii mei.
– Cum? Şi de ce nu mai eşti?
– Povestea-i cam lungă şi dureroasă şi-o să stricăm frumuseţea acestei zile povestind-o.
– Spune, nu mă supăr.
– Văd că după tine musai o zi să fi ţăran.
– Dacă se poate.
Nu se poate dragul tatii. Sora mea mai mare, şi bineînţeles că şi mama, mi-au spus odată o poveste, care poate aş fi uitat-o dacă unii, măcar acum şi-ar vedea de rosturile lor. Era demult. Am fost ocupaţi proaspăt când părinţii mei erau ţărani şi trăiau din roadele pământului cel aveau, mai aveau şi o văcuţă, un purcel, ca ori ce om din satele noastre. Era greu de circulat dintr-un sat în altul. Era nevoie de”azvais” de la comenduire. Într-un sat vecin, părinţii mei aveau fraţi şi unul dintre nepoţi se căsătorea. Au trebuit să fie prezenţi la nuntă. S-au dus rugând o vecină să aibă grijă de noi că eram tare mărunţei. Toate au decurs bine pentru acele vremuri. Şi după ce părinţii mei s-au întors, vecina a şoptit ceva cu tata şi mama. Mai târziu am aflat că vecinul nostru Ianoş a fost în seara precedentă şi ne-a salutat cu:„Sara bună unguri1” . Văzând că tata nu era acasă, s-a scuzat şi a plecat. Tata nici nu s-a dezbrăcat şi a plecat la Ianoş, de la care a venit târziu şi tare supărat. Mama l-a descusut şi am aflat de „gluma lui Ianoş”. El i-a spus tatii că dacă nu-şi procură intr-o săptămână „certificat de român” autorităţile de atunci îl vor considera ungur şi-l vor trimite pe front. Tata i-a mulţumit pentru acea informaţie, dar când a aflat că „certificatul” costă 3000 de pengo, a crezut că moare. Şi-a vândut boulenii şi ce-a mai avut şi şi-a „scos” certificatul. N-a durat o săptămână şi toţi acei care n-au dobândit certificatul au fost mobilizaţi. Puţini s-au întors. Apoi a venit şi peste ei războiul, foametea şi tot ce a avut ţăranul de tata şi ţăranca de mama, au vândut să umple cele şase guri care le aveau, copiii lor. După ce şi-au vândut şi pământul pe nimic, s-au „tras la oraş”. Dacă tu vei fi cândva ţăran, să-ţi ajute Dumnezeu să ai mai mult noroc de pământul tău şi iosagul tău.